Prima dată l-am întâlnit live la o lansare de carte, era într-o vară, acum câţiva ani de zile, şi era o întalnire mai restrânsă, între scriitori din Iaşi, în grădina Casei Pogor. M-au invitat şi pe mine să stau cu ei la masă, erau, pe atunci, directorul Muzeului, Lucian Vasiliu, mai erau acolo Ioana Coşereanu, prietenul Liviu Apetroaie şi alţii, cunoscuţi, însă eu tot mă simţeam oarecum stingheră, printre ei. Apoi veni Cezar Ivănescu şi toata lumea dori să fac cunoştinţă cu domnia sa, probabil că eram singurul personaj necunoscut din grupul lor. Aşa că am dat mâna, am schimbat câteva cuvinte, eu i-am povestit cine sunt, ce fac şi ce dreg prin lumea asta a poeziei, şi probabil că încurajările primite din partea lui Cezar Ivănescu au contat şi au rămas undeva în mintea mea, să mergem mai departe cu cenaclul nostru...

Am aflat că ieri, Cezar Ivănescu s-a stins din viaţă. Îmi rămâne pentru totdeauna în minte imaginea aceea a domniei sale, din grădina Casei Pogor, şi un zâmbet cald. Parcă fuma.

La astfel de veşti nu ştii cum să reacţionezi. Nu vrei să crezi şi speri să vină cineva care să îţi spună apoi că nu e adevărat. Dar nu mai vine nimeni.