Se crapă de ziuă. În toate casele din oraş, oamenii îsi leagănă visele. La fereastra dormitorului, Dumitru priveşte, cu ochelarii în mână, dunga portocalie iscată înspre răsărit si cuprinde încet drumul împotriva amintirilor. Piciorul dureros îl duce pe undeva prin Rusia, cu gheaţă, foame şi frig, şi mai ales întuneric în care toate acestea se pierd, la fel cum se pierd şi dimineaţa, curtea, copacii din depărtare, în lumina palidă a răsăritului.

Cred că e timpul să pun răsadurile de roşii în pământ, este suficient de cald. Întoarce încet capul înspre plăntuţele ieşite curajos din pahare de iaurt, cu faţa înspre lumină, la adăpostul geamului. O armată verde aşteaptă pe pervaz vara.

De patruzeci de ani, în fiecare primăvară, schimbă haina uneia dintre grădini din narcise şi lalele în roşii, cu una de castraveţi, ceapă verde. Au fost ani, când erau copiii la liceu, când se ruga Marioara de el să mai pună şi o lalea, şi, de dragul ei, mai lăsa câte un petic cu lalele bătute – îi plăcea ei tare mult cum miroseau – şi, într-un colţ, nelipsitele hortensii.

În ani ca aceia, Manana fugea noaptea pe fereastra de la dormitor şi mergea în cimitir să fure flori... Acum îşi dă seama cât seamănă fata lui cu Marioara, şi cât s-au mai urât Doamne... Nu a iertat-o Manana nici când a murit – Bine că s-a dus, ce ne-a mai chinuit pe toţi cu diabetul ei, lasă că nu o să uit niciodată cum nu m-a iertat că semăn cu tine, tată, si nu cu maică-sa, Iuliana.

Cred că totuşi anul acesta pun mai multe roşii. Grădina se scaldă acum în auriu, mirosul de pământ reavăn şi de verde a intrat şi pe fereastră... Un zâmbet îi inundă chipul... vocea Danielei plină de ghiocei şi cireşi înfloriţi - ce se mai căţăra în cireşi când era mică; îi vedea printre frunze, când venea de la serviciu după-amiaza, doar părul de culoarea grâului, ciufulit de vânt şi de crengi – tataie, voi avea un copil. Trebuie să mănânce mai bine atunci, şi lasă că ştie el cum sunt roşiile alea din piaţă, numai chimicale şi apă de ele, nu, nu, să îi dea lui Dumnezeu sănătate – şi îşi face o cruce mare, cu capul în pământ – să poată să mai sape şi să ude, că va mânca nemţoaica lui tataie numai roşii mari, zemoase, din grădină.

Câte griji şi-a făcut cu nepoţii, of că şi copiii ăştia parcă numai de greutăţi au dat, unul nu a fost fericit. Cum i-au dat lacrimile pe dinăuntru de mândrie când a început să-i vadă cât sunt de deştepţi, mergea pe stradă şi-i venea să urle către Dumnezeu de fericire. Şi cu anii a văzut cum creşte în ei aceeaşi tristeţe, acelaşi dialog mut cu viaţa. Şi nepoţii au plecat care încotro, şi Marioara s-a dus de şapte ani, şi acum se pregăteşte şi el de întâlnirea cea mare... şi Daniela o să aibă o fetiţă (ştie el, nu i-a spus ea aseară nimic, dar el ştie că o să fie fetiţă cu zâmbetul şi ochii de vară) şi mâine-poimâine, dacă m-o mai ţine Dumnezeu, o să o vadă culegând flori din grădină şi alergând pe poteci.

Oare când s-a facut ziuă? Îşi pune ochelarii la ochi, şi se ridică încet de pe pervaz. Dar picioarele amândouă refuză să se îndrepte, au în ele optzeci şi trei de ani de amintiri şi drumuri, iar inima, plină de o soţie pe care a iubit-o pentru că, plantându-i crizanteme în grădină, îi auzea vocea pe fereastra de la bucătărie, cântând romanţe; de trei copii frumoşi, nepoţi si acum două strănepoate, inima grea de fericire se opreşte şi ea în loc, între răsadurile cu roşii, cireşii tăiaţi de ani, stejarul plantat de Manana dintr-o ghindă, chipurile lor rătăcind în jur. De undeva, parcă îi aude pe toţi plângând, şi vrea să îi spună Danielei că el o ştie deja pe fetiţă, uite o vede cum râde şi se urcă în cireş, doar de grădină are el grijă, cine o să mai sape, cine o mai udă...

Pe fereastra deschisă anii au intrat cu o dimineaţă de aprilie.