Se vorbeşte încă intens şi uneori hormonal despre păcatele comunismului, despre crima dezumanizării, despre atrocitatea depersonalizării. Una dintre cele mai mari vânătăi ale comunismului, pierderea identităţii persoanei, aglutinarea ei într-un anonimat al mulţimii a fost şi mai este încă vehement stigmatizată şi pe bună dreptate. Nu e nimic nobil într-o non-identitate fără forţă. Şi nimic omenesc. „Omul Nou” – o clonă condamnată la moarte.

Nu sunt sigur însă dacă acest „Om Nou” a murit cu totul. Sau dacă nu cumva, întocmai ca vestita Jana, doar se transformă. Văicăreala, uneori patetică, despre crimele comunismului este treptat înlocuită cu discursul encomiastic pe tema vitezei comunicaţionale şi a binefacerilor ei. E foarte bine să comunici repede. E foarte bine că ai acces la informaţie. E foarte bine ca în acest sat global toată lumea să ştie şi să vorbească despre toată lumea. Deşi nu se pot cuantifica, dezavantajele electrificării în serie a vieţii au ca primadonă exact această depersonalizare pe care o blamăm atât.

Internetul, o preocupare excesivă a tinerei generaţii dar nu doar a ei.
Un nou tip de adicţie se face mare şi frumoasă în creierul „Omului Nou”, acum în variantă rebranduită. În ce măsură ar fi mai puţin vinovat internetul pentru topirea identităţilor omeneşti decât comunismul?
O întrebare retorică, aşa-i?

Există totuşi o patologie a webului care reconstruieşte autismul şi care justifică marea trândăvie universală. Uneori şi alte tare umane: laşitatea, indolenţa, vanitatea... obsesia bolnavă pentru „click”, tradusă prin pierderea interesului pentru socializarea reală şi pentru aprofundare. E uşor să accesezi netul. Şi, uneori, e chiar de preferat oricărui alt fel de acces. Netul e prieten şi confident, partener de încredere al oricui. Un adevărat sistem de referinţă, un fast-food aflat la orice colţ de stradă. E şi rău şi bun dar uite cum încet-încet a devenit indispensabil şi uite cum pare că încurajează şi dezvoltă chiar o latură a personalităţii umane, „Exprimarea liberă” (copyright Paraziţii).

Internetul devine, încet dar sigur, avatarul preocupaţilor de literatură. O întrebare justă însă ar fi ce urmăresc, de fapt, membrii acestor comunităţi virtuale, ce-i mână-n luptă, ce-i ţine-n viaţă? Nu cumva tentaţia unui soi de glorie pe care altfel nu şi-o pot permite – simbol evident al unei vanităţi ieşite din matcă? Şi dacă da, „cine se simte fără de păcat, să arunce primul piatra”. Sau poate un amestec straniu de dorinţă de exprimare artistică şi căutarea unor confirmări? Sau poate doar plictisul... sau dorinţa de socializare (caz în care se naşte o altă întrebare – care e portretul psihologic real al scriitorului virtual, de multe ori anonim?) Numărul lor din ce în ce mai mare e de natură să nu mai lase nepăsător pe nimeni, îngreunând pe zi ce trece activitatea editorilor de pe orice portal de literatură, tributari deopotrivă jobului lor (care-o fi ăla) şi muncii lor hobbiste, benevole de pe site. Vrea nu vrea, editorul trebuie să citească în fiecare zi texte care ar putea cântări kilograme. Şi asta de ce? Pentru că foarte multă lume scrie.

Scrie şi poetul acreditat de recunoaşterea publică, dar şi unul care şi-a cumpărat o noapte la un internet-cafe şi care, din plictiseală, îi trage o rimă după ce vizitează un site porno. Lucrurile însă nu se opresc aici. Fenomenul capătă amploare. De exemplu, recent, editorii unui portal cunoscut au elaborat un aşa-zis manifest literar, pe numele său „Boierismul”. Ei văd curentul boierist ca pe o ridicare binecuvântată din mocirla mediocrităţii, într-un stil greoi şi înecăcios: „Tânjim după o proză aticistă, solidă şi penetrantă. Destul cu asianismul manierist, dibuitor şi schizofren. Ne-am săturat de narcisismul autorilor imberbi, de exhibiţionismul subcultural al pretinşilor romancieri”, etc. Patru editori internauţi zic hai s-o punem de un curent literar. God has humor, right?

În numerele următoare voi încerca o analiză a celor două portaluri semnificative de literatură pe care le cunosc mai îndeaproape, agonia si hermeneia.