Zorii găureau încăpăţânata cazemată plumburie a cerului iar luminile stâlpilor piereau monoton. Asfaltul strălucea straniu prin pojghiţă timidă apărută peste noapte
Forfota lumii încă se lăsa aşteptată când bărbatul primi nepregătit tăişul aerului în adâncul pieptului. Se opri o clipă în dreptul scării, îşi ridică inghesuindu-şi sub barbă gulerul paltonului pensionat, tuşi scurt, teatral, şi traversă străduţa creaţă din faţa sa.
Avea un mers lent şi apăsat, pesimist. Se opri brusc, în dreptul unui chioşc muribund sub imperiul ruginii.
- ‚Neaţa, poete! Matinal. Ca de obicei. Şi după cearcănele tale, îmi spui că iar ai păzit noaptea.
Vânzătorul răse zgomotos ca după o straşnică glumă privind cum bărbatul numit „poet” îşi percheziţiona frenetic buzunarele.
- Mdea, ‚neaţa, Gogule, dă-mi şi mie de ăştia...
Gogu luă intr-o mână cele patu monede însumând doi lei şi cu cealaltă îi întinse şase tigări.
-Poete, eu ţ’-am mai spus, lasă-le dracului de versete, caută-ţ’ ceva de făcut care să-ţ’ dea parale că vezi... doar pentru tine mai destup ţigările. Şi dormi şi tu nopţile ca omu’ că zău te paradeşti de tot. Lasă dracului stelele, ”inspiraţiunile” şi visele de „cabodopere”...! Ţ’-o spun că te ştiu de mult şi...
Poetul îşi întoarse plictisit spatele şi o luă înspre staţia de tramvai.
- Lasă, Gogule, n-ai tu teamă nici de una nici de alta! Cu atât mai puţin de tutun. Ştii că fără el chiar nu pot scrie nimic! Şi-s ver-suri nu...
- Şi cu ele poţi? Poţi, poete? Că nu prea...
Dar poetul nu mai auzea. Era departe. Încerca să descifrze numărul tramvaiului care tocmai îşi opri trupul greoi mânjit cu tină. Nu reuşi, dar totuşi urcă şi, întinzându-i două bancnote mototolite, de câte un leu, i se adresă, pe un ton gri, vatmanului:
- Unu!
- Cu două?
- Da.
- Bunînţeles, vreţi să vă şi întoarceţi, nu?
Vatmanul schiţă unu zâmbet la întrebarea sa socotită şugubeaţă. Poetului i se păru cel puţin nesimţit şi se mulţumi să-l taxeze întrebând violent:
-Urcaţi Copoul?
-Da, până-n rond.
Compostorul îşi băgă lacom dinţii-n biata hărtie, staţiile se mâncară una pe alta şi poetul coborî lovindu-se pe trepte de-o bătrână care, aranjându-şi baticul negru, întrebă piţigăiat:
-Maică, merge p’in Târgu Cucului? Merge, maică?
-Da, tant...
-Da’ „belet” pot lua de la „conductor”, maică sau trebuia...
-D...
Îşi gâtui scurt vorba, scoase biletul, i-l înmână băbuţei.
-Ia-l pe ăsta, tanti, e bun. Să nu-l mai compostezi, e bun aşa.
-Aaa, multumesc, maică, şi-aşa...
Un ofat, un poet coborând din tramvai, zgomotul retoric al uşilor închizându-se, şi tramvaiul o luă din loc.

Băbuţa se aşeză, scoase o poză, se uită neclipind pănă-n lacrimă, apoi băgă poza inapoi în sân. Şi iar aceleaşi gesturi. Şi iar.
- Of, Doamne! Cum poti lua îngeraşul ăsta la tine? Of, Doamne, of!
Două staţii călători bătrâna. Coborî ajutată de-un tânăr cu o şapcă de-un roşu aprins.
-Mulţumesc, maică, „vază-ţi” Domnu! Uite, nu mai scoate „belet”, mănâncă şi tu o prăjitură să creşti, iubi-te-ar Domnu!
Şi-i intinde tremurând biletul.
Tânărul îl luă, dar nu răspunse. O zbughi clipind ştrengăreşte, se aşeză pe un scaun şi bătea cu piciorul un ritm ştiut doar de el.
Bătrâna se urnea minuţios pe asfaltul îngheţat. La mică distanţă de peron, în faţa unei tonete ambulante păzită de un ţigan chel si mustăcios, se opri privind cu regret către niste păpuşi făcute din ghips.

Tramvaiul se aglomerase. Trupurile se amestecau haotic, coatele se impărţeau cu generozitate, feţele se turteau capricios de geamuri, iar fiecare centimetru de aer se obţinea fie prin noroc chior, fie prin nesimţire. Tânărul cu şapca de-un roşu aprins se ridică de pe scaun şi o pofti in locul său pe o femie însărcinată.

-Mulţumesc tinere! În ziua de azi...
Ştiind că-l poate paşte o lecţie de etică bazată pe antiteza dintre vremuri...
-N-aveţi pentru ce! Oricum cobor la prima!
-Îmi place şepcuţa ta! Totuşi trebuie să-ti spun că nu prea se cade la cravată şi pantofi...
-Ooo, ştiu, dar, vedeţi dumneavoastră, ea este pentru... noroc că...
Se poticni şi îşi propti ochii-n ceafa unui vecin de înghesuială.
-Să înţeleg că ai... întălnire?
-De unde ştiti? întrebă tânărul cu patos neprefăcut întorcându-şi din nou faţa către agera doamnă.
-Eh, secret!
Tânărul nu insistă.
-Ştiţi, e prima dată... şi şapca îmi poartă noroc. Am purtat-o şi când i-am dat trei goluri vlajganului dintr-a unşpea –cel mai bun portar din liceu şi...
-Şi fără flori? Îţi spun că ar fi siguuur impresionată!
-Da dar alea costă şi...
O idee frumoasă îşi făcea loc în ochii săi lucind.
-Da, aşa e. Aici ai nimerit-o. Şi eu...
-Aţi compostat?
-?!?
-Bilet...
-O, nici nu am cumpărat. Azi chiar nu-mi permit. Dar nici pe jos nu-mi permit că... şi se frecă cu palma pe burtă.
-Aaa, păi, poftiţi. E bun. E compostat. Eu cobor! Săr’ mâna!
Tânărul îşi făcu cu greu loc pănă-n buzele scării şi nu mai auzi „succesul” din partea femeii însărcinate. Tramvaiul părăsi staţia. Femeia privea cum rămâne în spate o florărie pe uşa căreia dădea buzna un cap acoperit de o şapcă de-un roşu aprins.
În faţa ei, un ţânc molfăia dintr-o portocală reuşind şă se mânjiască până si pe urechi. Inghiţind în sec, doamna îşi întoarse ochii ,din nou, spre geam. Încă ploua. Era glod, era frig, era ceaţă. La următoarea oprire, femeia coborî lăsând biletul unui călugăr care tocmai urca. Deşiră o umbrelă violetă şi, cu mâna pe burtă, zarea din ce în ce mai întunecată o inghiţea mărunt.

Poetul îşi târa picioarele anevoios. Iarăşi casă, iarăşi versuri strâmbe, iarăşi nelipsita lipsă de ţigări. Maxilarul i se incordă adunând in el toată frustrarea, tot frigul, toata angoasa. Şi nicio bucurie, şi nicio speranţă, si nicio realizarea nu se profila în orizontul său. Trecu pasiv pe lăngă o scară afumată unde o fetiţă, gros îmbrăcată, palidă şi tristă, încadrată de doi adulţi, era îmbrăţisată de o bătrână cu un batic negru pe cap. Nu observă nici scânteia şi nici râsul, străpungător cerului de plumb, eliberat de copilă la vederea unei păpuşi de ghips dăruită de bunică. O păpuşă care nu depăşea preţul unui bilet de tramvai.
Nu observă nici cei doi lei dăruiţi sincer de un călugăr unui copil stând pe un trotuar cu un căţel atârnat de piept. Doar rutină, doar rutină.

Nici chiar izbitura unei femei orbită de umbrela-i violetă şi muşcând cu poftă dintr-o portocală nu-i perturbă spleen-ul.

Ploaia cădea mai deasă, mai densă. Poetul îşi strânse brutal gulerul în jurul gâtului. I se păru stupid, bolnav şi chiar fatal sărutul surprins pe o bancă a unui parc gol. Cei doi tineri, feriţi doar de o şapcă de un roşu aprins şi un trandafir, ce-i drept sărac, nedepăşind valoarea de doi lei, simteau primii fiori a ceea ce-i va mâna si atâţa întreaga lor viaţă. Pentru el era risipă... multă risipă şi, poate, neşansă.

Farurile tramvaiului rupeau plasa ploii căzânde mai furtunos. Poetul se controlă în buzunar şi dădu să urce.
-Poftiţi, este bun. Nu-l mai compostaţi!

-Biletul dumneavoastră, vă rog!
Controlorul privi rece poetul. Acesta întinse hârtia de doi lei, functionarul o investigă, apoi, cu un gest aprobator al capului, o rupse cu scârbă

-Ia, Gogule, dă-mi de ăştia. Azi am avut noroc şi-mi permit mai multe.
Vânzătorul îi trecu douăsprezece ţigări spunându-i profetic:
-Noapte lungă, poete, noapte lungă. Mh, lasă-te, poete, lasă-te. Nu mai merge azi cu litere. Nu mai valorează nici cât un amărât bilet de tramvai. Lasă-te.
-Gogule, în seara asta... în seara asta... şi gata!
-Da, dar aşa...
Poetul nu mai auzea. Era departe.

După perdele date-n părţi, cu ţigara sfârâindu-i degetele, poetul privea jocul dement din brazdele albastre ale boltei. Foile îi sunt şi în noaptea asta goale ori mototolite.
Luminile stâlpilor se aprindeau monoton, iar nepăsarea, amintirea şi uitarea se lăsau incet, încet pe noapte.