Citiţi părţile 1 şi 2 aici

3. Eu, când nu visez.

Dorm.
Altă dimineaţă. Cu faţa îngropată în pernă, adulmec un miros greu, un amestec de busuioc şi coajă de portocală.
Chipul din oglindă îmi e străin. Dintre toate chipurile pe care le văd în vise, al meu îmi este cel mai puţin cunoscut. Merg la Cafe de France, îmi iau un expresso dublu, mănânc un croissant cu zmeură. Stau la una dintre mesele de pe trotuar, e cald deja, îmi măsor respiraţia, îmi măsor şansele de a nu întoarce lupa înspre mine şi a descoperi crăpături filigranate în nisipul ud în care mă ascund. Apoi îmi cumpăr bilet de avion. Bag telefonul la loc în geantă, mă întorc spre casă, împachetez într-o valiză ce îmi cade în mână, plec. În urma mea, casa se face mai mică. În depărtare se aude un şoim. Mă întreb dacă ar trebui să scriu ceva. Există telefoane, îmi spun. Voi suna când ajung.
Plaja albă, nisipul fin ca o sare. Awain, pielea lui fierbinte, ochii închişi. Tăcerea ridicându-se leneşă din apă.
Visul acesta mă bântuie. Să fiu acasă, dar mai ales să plec înspre. Încerc să mă separ, dar nu pot. Ca un abur, dorinţa asta mi se caţără pe gambe, pe coapse în sus. Îi simt atingerea în locuri unde cândva mă înfioram de plăcere. Îmi strânge stomacul cu o mână uriaşă, mă cuprinde peste sâni până când nu mai pot respira. Aruncă rădăcini în mine ca un banyan, devine uriaşă, se ancorează ca împotriva tuturor uraganelor, creşte din mine până când îmi pierd fiinţa.
Din tine nu poţi evada niciodată cu adevărat, îmi spun.
Awain, gura lui numărând lacrimile de pe obrazul meu. Trasând rotocoale cu degetul lângă tâmplă.
- Spune-mi, firele acestea mici, fine, de păr, de pe lângă tâmple, sunt ale mele?
Nu spune niciodată stai.

4. Deirdre.
M-am botezat Deirdre. Am coborât într-o dimineaţă din camera mea, sărind pe scări şi ţipând Deirdre, Deirdre. Mama pregătea ouăle pentru vopsit, în bucătărie.
- Vino încoace, Laura, m-a strigat.
Şi eu m-am dus, ţinând în palmele întinse noul nume ca pe un trofeu. Mama m-a aşezat pe scaun. Printre vopseluri şi străluciri, i-am povestit cum cădeam din vis în vis, cum lumea se schimba în jurul meu, eram în atâtea locuri străine, eram eu şi nu eram eu, îmi treceau aripi prin mâini. De peste tot se auzeau voci de copii, iar toţi mă chemau Deirdre.
Mama zâmbea, şi zâmbetul m-a purtat prin coridoare alunecoase de spaimă, prin uşi tăcute de ceaţă.
- Vrei să îţi spunem Deirdre de acum înainte?
- Dar tu, Mama? Tu ai un alt nume?
Cum să descriu zâmbetul mamei mele? Abia început, aveam impresia că va continua dincolo de privirea mea. Că va rămâne acolo până târziu, mult după ce am ieşit eu din bucătărie. Mă făcea să-mi îngrop obrazul în obrazul ei, să rămân aşa, încercând să-mi potrivesc respiraţia cu a ei.
- Traia. Dar nu mi-a spus nimeni aşa.
- Mama, mie îmi place Laura.
- Desigur, iubito. Poţi să alegi.
- Mama. Alege tu pentru mine.
A început să se mişte încet prin bucătărie, să pregătească vopselurile, pensule de toate dimensiunile, apa, vasul frumos de pământ în care urma să punem ouăle. M-a trimis în grădină să adun iarbă.
Aplecată asupra ierbii, pieptul mi s-a umplut de miros de pământ, aerul a început să se despartă în curele de piele, s-a făcut cald. M-am uitat la mâini, mâinile mi s-au legat de firele de iarbă. Verde eu, albă iarba. În gură mi-a năvălit miros şi gust de dulceaţă de trandafiri. Toate visele în care am fost. Oameni pe care îi văzusem.
O casă îndepărtată. Ferestrele casei larg deschise. Pe aleea din dale de piatră albă, crăpată, stă un copil, aşezat cu picioarele sub el. Desenează cu cretă. De-a lungul aleii, flori, la stânga şi la dreapta. Frunzele lor lasă umbre scurte pe mâinile copilului. Începe să plouă şi formele de cretă se preling ca nişte şerpi înspre grădină, de unde se ridică apoi ca un abur şi se încolăcesc pe trunchiurile copacilor. Pe fereastra de la bucătărie, un bătrân priveşte înspre copil. Cu ochelarii în mâna stângă, cu pieptul sprijinit de pervaz, zâmbeşte. Apoi spune, cu voce joasă, către cineva dinăuntru: Numele nu ni le alegem noi. Numai îngerii ştiu să ne cheme pe numele noastre adevărate. Unii dintre noi îi aud şi nu mai pot trăi altfel. Alţii se aud strigaţi şi fug, de teamă că se vor găsi biruiţi. Apoi mai sunt cei care nu ştiu niciodată cum au fost numiţi. Pentru aceştia e nevoie de vise.
Aplecându-se din nou înafară, strigă înspre copil:
- Arius, îţi vor creşte rădăcini. Haide în casă.
Fără să ridice măcar capul, Arius continuă să deseneze printre şiroaie. Peste câteva clipe însă, glasul lui se aude abia şoptit:
- Îmi vei povesti ceva, bunicule? Îmi vei povesti unul din visele tale?