Rămase o clipă agăţat între cer şi mare, albatros în plutire inconştientă. Sarea îi umplea sufletul de castele şi coloane umede, închizându-l în marele circuit. Era straniu, trecere în nimic inconsistent şi rece ca o cavernã bolnavă. Marea îşi alerga valurile, lingând nisipul trist şi pustiu. Iluzia vapoarelor se prelingea pe linia orizontului cu neastâmpãrul copilãriei. Îşi dădu drumul pe faleza roasă de arşiţa vânturilor, cari molfăind trecerea vremurilor.
Lutul lipicios îi fugea de sub picioare cu eleganţa unei amante. Mâinile lăsau brazde adânci în carnea galbenă. Se propti în betonul cazematei părăsite, tribut adus lui Marte, trãgându-şi sufletul rătăcit. Işi aruncă visele în apă, lăsându-le să se zbenguie, delfini zdrobiţi de neprevăzutul vieţii. Se lăsă în voia gravitaţiei, scufundându-se în nisipul amăgitor de cald şi-şi aprinse o ţigară. Marea se legăna, cadână ameţită de muzica senzuală a asfinţitului. Fumul se încolăcea în mustaţă, înecându-l. Se simţea strivit de imensitatea tristă, era desfiinţat, desfăcut în particule şi spulberat în legănarea de ape. Nebunia îi aţâţa simţurile, exaltarea precipitându-i răsuflarea. Scoase sticla din buzunar, privind nuanţele violacee ale înserării. Desfăcu capacul şi luă o înghiţitură, plimbând-o şi strivind-o cu răutate de cerul gurii. Mici furnicături îi electrizau papilele. Văl de ceaţă şi-ntuneric se lăsa, cortină izolându-l de soarele ce-şi spăla rănile în mare. Mai trase un fum, clătindu-şi ochii în lacrimi şi duse sticla la gură. Un gâlgâit mai mult bănuit însoţea curgerea. Era trist. La fel ca înserarea, ca însăşi toamna ce curgea din potirul eternităţii. Valurile îşi scriau povestea de dragoste, ştergând şi luând-o de la capăt, copil pedepsit pentru visare.
- Bună seara. E voie?
Un tânăr cu şortul si tricoul contrastând cu sezonul mort se aşeză lângă el. Ochii de copil pus pe şotii, îl scrutau întrebători. Părul negru şi creţ contrasta cu spuma ce se spărgea de pietre. Tăcerea căzu între ei, pescăruş tânjind limanul. Ridică sticla şi bău, strângându-şi sufletul împrejur ca pe o haină uzată. Întinse mâna. Tremurul mâinii se transmise sticlei, gâlgâindu-i conţinutul. Tânărul luă sticla toastând:
- Sănătate !
Mărul lui Adam, sălta întinzând pielea prea netedă. Ochii mici sclipeau printre genele îndinţate. Luă sticla înapoi, plângându-şi prostia şi dărnicia. Înghiţiturile mici, de avar, îi săltau bărbia flască şi zdrenţuită de barba ţepoasă. Aprinse o nouă ţigară, privind contrariat şi întrebător la tânărul ce nu plecase încă. Scuipă flegma dulceagă ce-i încleşta dinţii.
“Oare cât o să mai stea ăsta ? Nu-şi dă seama că deranjează ? Că doar am căutat singurătatea, singurul lucru în care mai cred şi care mi se oferă fără nici o plată ? Ciudat. Îl urăsc pentru că-mi răpeşte singura avuţie, tristeţea singurătăţii şi-i mulţumesc totodată pentru simpla prezenţă. Ciudaţi mai suntem noi oamenii. Plini de contraste şi contradicţii ce se zbat în noi, lăsându-ne reci şi pustii la sfârşitul luptei. Dar totuşi ce vrea ? De ce nu pleacă ? Ce interes îi pot trezi eu, barcă sfărâmată, rămăşiţe plutind în lumea viselor şi amintirilor amăgitoare ? “
Privi ţigara ce-şi dădea sufletul tăcută. Tânărul îşi continua studiul amănunţit al figurii din faţă, citindu-i-se în ochi curiozitatea puţin bolnăvicioasã, agravată de neputinţa descifrărilor depline.
“ Ce tip ciudat. Să stai singur, să bei şi să fumezi până la istovire. Ce se ascunde în spatele acestor uşi destul de triste şi obosite ? Un ciudat. Ochii mari şi negri ce par că ard, ruguri scrutând bezna timpurilor, retraşi sfioşi în gropile adumbrite de sprâncene stufoase, frunte lată, căzută ca o cortină ce se mai ţine în câteva cleme. Cât de mult a suferit ? Mult. Foarte mult. Sunt sigur. Altfel nu avea cum să arate aşa. Cearcănele povestesc nopţile înecate în băutură. Bărbia altădată puternică şi voluntară, a tremurat multe lacrimi prelinse pe sufletul neîncăpător, pentru a ajunge să curgă, lăbărţând buzele altădatã senzuale. Totul vorbeşte despre marile înfrângeri şi căderile în abisul renunţărilor. Păcat că nu am planşele şi cărbunele la mine. Marea sansă de a surprinde chipul înfrângerii şi renunţării triste dar adevărate se pierde. Oricum, azi nu aveam nimic programat. Fără lucru. Norocul : când nu te aştepţi, atunci te înghionteşte cu tandreţea lui...păcat...”
- Ce te zgâieşti aşa la mine ? Ce-ai găsit ?
Era rău, mitocan, dar era singura cale de a scăpa de acea senzaţie supărătoare, de insectă prinsă într-un ac şi studiată...
- O schiţă de portret ratată.
Răspunsul dezarmant de sincer îi surprinse pe amândoi. Dacã ar fi umblat cu mănuşi, poate ar fi deschis seiful suferinţelor. La un pahar, cei mai mulţi oameni îşi dezleagă baierele şi varsă tot sacul vrutelor şi nevrutelor.
“ O schiţă de portret. Ratată. Ce dracu i-a trezit interesul. Să mă fi citit aşa de uşor, aşa de bine ? Nu cred. Nu orice uşă se deschide cu cheile pe care le ai la îndemână. Unele au nevoie de anumite chei. Dar totuşi, ce a găsit la mine ? Cred că îmi place puştiul. E iute. De aici să vină şi dorinţa de a-l îndepărta ? Mi-e frică să mă mai apropii de cineva ? Chiar aşa am ajuns ? Se mai poate întâmpla ceva de acum încolo ? Mi-e frică. Să nu rănesc sau să nu fiu rănit? Dar mă mai poate atinge ceva ? Nu sunt destul de...tăbăcit ? Încă îmi e frică ? Mai am acest sentiment ? Dar impertinenţa poate deveni agresivă. Întâi o bere, două, să te cumpere, apoi caută în sacul tău cu vechituri fără nici o ruşine. Te despoaie de toate zdrenţele şi te caută de toate bubele. O bere. Bine că mi-am adus aminte. “
Duse sticla la gură, sorbii lacom şi o întinse.
- Ce cauti aici ? Sezonul s-a sfârşit.
- Dar tu ce cauţi ?
“ Da ! Ce caut oare ? Din ce în ce mai frumos. Din anchetat devine anchetator. Indrăzneţ puştiul, îmi place. Cine o fi tată-su ? Adevărul e că şi eu m-aş mândri cu el. Doina ! Doina ! De ce ai plecat ? De ce n-ai avut răbdare ? Cât să aibã acum copilul nostru ? Zece ani ? Da, zece ani. Ciudat. Până acum în fiecare an mă îmbătam de ziua lui, de necaz. Simţeam nevoia ca în acea zi să mor. De fapt în ultimul timp umblu mai mult mort decât viu. Ce stupid. Omul ! Ce e omul ? Un pai pe marea destinului. Oricât ai da din coate, oricât te-ai zbate, tot vine un val şi te dă la fund. Totul e să ştii sã iei lupta de la capăt. Ceea ce eu n-am putut. Sau n-am vrut. M-am lăsat târât şi aruncat din stâncă în stâncă, până ce şi ultima picătură s-a prelins veştejită din mine.”
- Auzi, câţi ani ai ?
- Cred că douăzeci şi cinci.
- Si totuşi nu mi-ai spus ce cauţi. Merita să arunci banii pe fereastră, venind în pantaloni scurţi doar ca să vezi cum se zburleşte vântul ? Parcă nu te cred în stare.
- De ce nu. Pentru un bun rămas, pentru o lungă despărţire de iubirea tainică nu ai nevoie de ţinută...
- Aşa e. Ai dreptate. Dar ce faci ? Nu bei ?
Puştiul duse sticla la gură. Ochii i se pierdură iar printre genele zimţate, aruncând parcă un zâmbet maliţios.
“ Gata. Cred că l-am păcălit. Al meu e. Mâine îi fac portretul.”
- Şi cum ziceai că te cheamă ?
- Da pe tine ? Că şi eu sunt curios din fire.
- A...da. În fine. Stancu. Cezar Stancu. Amicii îmi ziceau Camiove. Li se părea mai misterios.
- Cum ? Stancu ? Poetul ?
- Nu. Cum te cheamă deci ?
- Nicu. Vlădescu Nicu, cargou pe rampa de lansare. Mai am un an.
“ E tare puştiul. Adică ce puşti, eu când eram ca el sfărâmam munţii şi înjuram pe oricine îmi zicea puşti...”
- Si unde stai Nicule, în Constanţa ?
- Doar pe malul mării. Nu pretind că stau în oraş. Străduţele astea aparţin mării nu oraşului. M-ai întrebat ce caut şi ţi-am răspuns. In afară de această vizită de rămas bun mai aşteptam un semn, un răspuns de la frumoasa mea. Tu ? Tu ce cauţi ?
- Îmi place, rar mai vezi pe cineva care să vină să se închine mării. Să-i soarbă parfumul, să se piardă în imensitatea şi-n tăcerea ei. Îmi placi. Te rog să mă crezi că-mi placi. Eşti limpede şi clar ca apa de izvor şi nu lipsit de pudoarea marilor iubiri. Mă întrebai ce caut. Nici eu nu prea ştiu. Fug de trecut? Urasc prezentul ? Mi-e frica de viitor ? Nu ştiu. Vin pur şi simplu. Poate fug de lume, poate fug de de mine, de umbra mea, de...oricum n-are importanţă. Toate se topesc în imensitatea frumoasei, fărâmã din purpura mantiei dumnezeieşti.
Îşi aprinse o ţigară, suflând fumul zgomos.
- Fumezi ?
- Aşa şi aşa. Depinde de dispoziţie. Îmi dai te rog o ţigară ?
- Poftim.
Îşi aprinse ţigara cu stângăcia liceanului ascuns prin parcuri şi toalete.
- Ia spune Nicule, ce-ai găsit la mine ? Ce te-a făcut să regreţi portretul pierdut ?
- Îţi spun cu o singură condiţie.
- Da ?
- Te rog să revii şi mâine. Aş vrea să ne întâlnim, promit să vin pregătit.
- Ok. Oricum nu am unde sã plec. Nici unde, nici de ce. Deci...
- Da...am rãmas impresionat de tristetea şi singurătatea ta. Păreai o păpuşă stricată şi aruncată intr-un ungher plin de praful amintirilor.
- Si…
- Pãi cam atât ar fi de spus. Vei fi portretul meu de adio. Ultimul din vacanţa asta. Am pregãtit o mapã de schiţe pentru o expozitie. N-ai crede, dar acest portret era singurul care îmi lipsea. Simţeam asta. Poate cã tu esti semnul dãruit de frumoasa mea.
- Si cum se va numi expoziţia ? Dar tabloul ?
- Mapa are un titlu vast : OMUL - AGONIE SI EXTAZ. Tabloul ? Nu ştiu nici eu. Încã. Tristeţe ? Singurãtate? Poate Uitare sau...de ce nu...RATARE !
- De ce tocmai ratare ?
Ochii i se injectarã, încât în întunericul protector, aruncau luciri palide de jar. Glasul sunã sec, dogit. Mâinile şi bãrbia începurã sã-i tremure. Simţea un nod în gât. Dureros. Adevãrul era dureros. Ratare. Câtã dreptate.
- De ce tocmai RATARE ?
- Nu ştiu. Mi-a venit aşa ca o încheiere. Iartã-mã. Te-am supãrat ?!
- Nu fii copil. M-a surprins doar...vorbesc prostii. Mã doare...prostii...în ultimul timp mi-am dorit sã cad în uitare, în anonimat. Sã trec necunoscut prin viaţã. Mi-am dorit o figurã cât mai stearsã, cât mai puţin vizibilã. Credeam cã am reusit sã mã scufund în cenuşiul anonimatului. Vãd cã mai sunt oameni, copii chiar, care dau toate vãlurile la o parte si cautã, cautã, scormonesc prin lãzile de gunoi...si nu se lasã pânã nu gãsesc ceva, pânã ce nu râcâie putin, pânã ce nu curge putin sânge...
- Iartã-mã. N-am vrut sã te rãnesc. Poate cã am fost rãu. Eu, un puştan, un nechemat, am dat buzna în sufletul şi-n suferinţa ta, am intrat cu bocancii prin cãmãrile pline de nestemate ale marelui poet...
- Nu trebuie sã fii neaparat ironic...
- Nici cea mai micã undã de ironie. Iartã-mã.
- Nu te mai copilãrii ! Nu suntem babe sã ne plângem tinereţile pierdute. Ţi-am spus de la început că-mi placi. Chestie la prima vedere. Am vrut sã te îndepãrtez, sã scap de tine dar n-am putut. Chestie organicã. Te simt aproape. Dacã stau bine şi mã gândesc, la vârsta ta eram la fel. Fii liniştit. N-ai nici o vinã. Şi, zici cã eşti la Arte plastice ?
- Da. Anul trei. Am dat-o în barã un an. Cicã n-am simt artistic, dar tot i-am pãcãlit.
- Bravo! Îmi place. Aşa au zis ? Cã n-ai simţ, suflu, suflet, cã nu poţi şi că n-ai destulã trãire pentru artã ?
- Da. Chiar aşa.
- E clar. O sã se ducã dracului de râpã tot ce are mai bun şi mai frumos ţara asta. Uite unde-i patul lui Procust.
- Acum chiar cã nu mai ştiu cum sã mã adresez...îmi vine mult mai greu...
- Nu te prosti. Oare nu suntem aceiaşi? Eu unul cel puţin am rãmas acelaşi...
- Bine. Promit cã te voi trata ca atare. Pot avea curajul sã-ţi cer ceva ?
- Anume ?
- Un schimb. Eu îţi fac mâine portretul şi tu îmi faci mâine o poezie. Cu dedicaţie cu tot. Ce zici ? Facem târgul ?
- Ştii cã-mi placi ? Tu cu schiţele pentru tablou, împlinindu-te, iar eu îţi fac cadou câteva versuri cu tot cu dedicatie...Tu totul...eu...nimic...E corect ? Tu nu oferi nimic ?
- Un strop de prietenie ? E...puţin ?
- Prietenie ? Ce-i aia ?
- Ce rău eşti dom,le. Dezgustãtor de rãu. Şi masochist. Te autoflagelezi şi chiar crezi cã-ţi place...Chiar nu mai crezi în nimic ? În nimeni ? Prietenia ?
- Uite unde-i moralistul. Ce ştii tu despre prietenie ? Crezi cã-i acelasi lucru cu împrumutatul ţigãrilor prin toaletele recreaţiilor sau cu şoaptele ce dezbracã profesoarele în timpul orelor ? Nu bãiete, te înşeli.
- Vãd cã tu ai o imagine deformatã. Pentru mine prietenia are cu totul alte sensuri. Poate unde sunt doar un puşti care...mai crede…mai sperã…mai viseazã…