„Pfoaileou, ascultaţi aicea – face Dorel al Tasiei - că-i mortală rău!...” Evident, urmează apoi o poveste, despre unul sau despre altul din sat, în care scoate în relief tot ce poate fi mai deşucheat. Bun la braşoave, o face întotdeauna cu talent, că mai în fiecare seară ciorchine de gură-cască îl ascultă, entuziaşti, până spre miezul nopţii. Drăcăraia satului, care, după ce aduce vacile de la cireadă, nu mai poate bate mingea în bătătura şcolii - de când o arase şi pusese păpuşoi al lui Iancu (aflată fiind pe locul rămas de la tat-su) - devenise la fel de atrasă de „şanţul minciunilor” ca de măgăoaia căminului cultural, unde se dă discotecă sâmbăta. Şi, Dorel, pe-un sâmbure de adevăr – poate un 10-15% realitate – brodeşte câte una de ascultă cu toţii ţinându-şi răsuflarea. Nu mai zicem că şi el, ca şomer de un număr bun de ani, cu femeie de-a doua şi cu trei copii crescuţi sărăcuţ, întors din oraş la bătrânii săi, putea fi foarte bine subiect de bârfă profesionistă. În fine, ca orice bun povestitor, este iscoditor, insistent pe detalii şi se poate spune că – în ciuda jumătăţii de rom băută zilnic, de când cu ajutorul social de la primărie – are, încă, memorie de elefant. Ştie să combine informaţiile din n surse, unele avute, chiar, din copilărie, de la oameni duşi demult, şi să fabuleze, atât cât trebuie, ca, în final, să iese ceva, nu foarte gogonat. Deunăzi îi intrase pe de-a-ntregul în spurcata-i gură Manai al lui Neghină.
Se vede treaba că numai Dracu` îl pusese pe acesta să i se destăinuie cu una-alta din casă. Halal alinare îşi găsi plângând tocmai pe umărul lui Dorel!... Acum, cu urechile ciulite, asistenţa tologită pe malul şanţului din faţa „cumparativei”, prevăzută cu bufet, avea să afle noutăţi picante despre muierea lui Neghină. Plecată de aproape doi ani în Italia, la muncă, Aurica a făcut o vreme menajul unei familii de bătrâni din Roma. Primea în schimb 600 de Euro pe lună şi, ce era mai important, cazare şi masă pe loc. Tot la două-trei luni, trimitea pachet în ţară, cu bani şi cele trebuincioase fetelor, amândouă mărişoare de-acum, şi bărbatului. Ce mai, toată lumea era mulţumită. Un oarecare moment de emoţie apăru, însă, când se prăpădi băbuţa. Dar a fost cumva iute depăşit, la iniţiativa moşului, care îi propusese să rămână în continuare la el şi, pe deasupra, ceva în plus la plată. Cum naiba să fi dat cu piciorul Aurica unei asemenea şanse, mai ales când ştia prea bine cum stau lucrurile acasă...
Toate bune, numai că, de la o vreme, ghiujului – care încă se ţinea bine - i se pusese pata pe ea. Dar nu care cumva să-şi închipuie cineva că era brutal sau că ar fi umblat cu şantaje ori ameninţări. Din contră, deveni mult mai atent şi mai generos. Încet, încet, graniţa dintre statutul de menajeră şi cel de amantă se volatiliză: serveau masa împreună, beau un pahar-două de vin asortat, îşi făceau cadouri etc. Că, după un timp, dormeau în acelaşi pat, nu mai spunem, deşi, aşa de ochii lumii, ea avea cameră separată. Aurica se complăcea, găsind o scuză că trebuie să facă totul pentru familia ei.
Apoi, ferească Dumnezeu, nici moşul – ca bun creştin ce era – n-a spus sau făcut ceva din care să înţeleagă că trebuie să-şi neglijeze familia. Aşa că ai ei, de acasă, primeau bani şi pachete mai departe. Ba, chiar, în primăvară, pe la Paşti, când a venit pentru câteva zile acasă, cu greu l-a lămurit pe Albano, moşul în discuţie, că nu poate s-o însoţească. Nici nu vrea să se gândească în ce situaţie ar fi pus-o.
Atunci, Neghină avea să remarce cât de mult i s-a schimbat femeia. Avea pielea albă şi catifelată, mâinile moi şi mirosea numai a flori de trandafir. Bijuteriile de pe ea, multişoare, ce-i drept, o făceau parcă şi mai frumoasă. La gât, pe un lănţuc fin de aur, purta o cruciuliţă cu Isus Hristos răstignit, care trona ceva mai sus de mijlocul distanţei dintre sâni. Asta e bine, gândi Neghină, a trecut tare pe credinţă (că, na, e şi foarte aproape de Sfântul Papă) şi, deci, nu se poate pune problema că l-ar înşela cu vreunul (nu ştie de ce îi veni în minte decalogul: „să nu înşeli”, „să nu …”, „să nu …”). Când a fost să-şi facă datoria de bărbat, pe la un miez de noapte, după ce adormiseră fetele (care au stat mai tot timpul de gâtul mamei), Aurica avea să constate că era, cel mult, la nivelul lui Albano. Deh, gândi ea, necazurile, singurătatea şi, mai ales, băutura; o anumită parte din vină, pentru toate acestea, îi revenea şi ei. Cuprinsă de o stare confuză, plânge înăbuşit…
***
De data asta povestea lui Dorel n-avu nici un haz. Măcar cinci-şase dintre cei care îl ascultaseră îşi aveau muierile la lucru în Italia, ei ocupându-se de copii. Apoi, chiar nevastă-sa, Lucreţia, începu să se intereseze, pe la cele plecate, de un loc de menajeră la broscari.