Vădană de ceva vreme şi vizitată tot mai rar de nepoţii, zburatăciţi, de-acuma, de la oraş, Liţa Floare trăia singură într-un univers al ei, cu care, probabil, au de-a face mai toţi bătrânii trăitori în satele noastre. Se împăcase cu gândul că sfârşitul îi este undeva pe aproape, chiar dacă nu suferea de vreo boală anume. I-l întărea doar faptul că cei de seama ei se împuţinaseră zdravăn. Dar nici ea nu stătea cu mâinele în sân; îşi pregătise cam tot ce trebuie pentru o înmormântare omenească: prosoape, lumânări, pânză de poduri, vin, rachiu, zahăr şi grâu, pentru colivă, dar câte altele nu. Asta, ca să nu dea prilej de discuţie la nurori ori motive de ceartă celor patru feciori ai ei, că, până la urmă, na, moartea tot va veni. Numai racla, ţinută în podul casei, plină ochi cu fasole „de cele boambe”, se cam scorojise. Aşijderea, crucea mare din lemn, de braţele căreia atârnau largi cununi de ceapă şi de usturoi, puse la păstrat pe iarnă. Dar, din banii strânşi deoparte pentru acelaşi inevitabil eveniment - vreo douăzeci de pensii, îngrămădiţi fâşic după o grindă, s-o putea face şi o văcsuire. Aşa că, din multe puncte de vedere, băbuţa noastră putea sta liniştită. Oarecari fiori îi dădeau doar ştirile cu bătrâne atacate noaptea de neisprăviţi, dar pe aici, în afara hoţilor de vite (după gura satului, aflaţi pe-o mână cu „Plotoneru”), nu îngădui Dumnezeu, până acum, astfel de nelegiuiri. După ce, prin toamnă, nuş` care (ei, oameni răi!), i-l omori pe Cuţache în legătoare, mai avea pe lângă casa doar găinile, vreo şapte la număr. Hrănite din palmă - fiecare avea numele ei: Bogheta, Roşcata, Porumbaca, Albuţa şi tot aşa, - crescuseră rotofeie, blânde şi cuminţi, că nici prin cap nu-i trecea să taie vreuna pentru zeamă. Pentru că n-avea cocoş, le lăsa să scurme pe şanţul drumului, unde venea tot păsăretul hudiţei. Numai că astăzi, Ghiţişor, „Premarele”, întors de la Judeţ, împânzi în sus şi-n jos, că toată lumea trebuie să-şi ţină închise în poiată tot ce are pene: bibilici, curci, găini, gâşte, raţe. Până când, nu se ştie; cică bântuie straşnic gripa aviară prin zonă. Ce amenzi erau pentru cei care nu se supun, nu mai zicem. La sedinţa de Comandament, Prefectul chiar sublinie: „Domnu’ Primar de Glodeni, cred că ai înteles şi mata!” Bucuros că a fost băgat în seamă (din vreo sută şi ceva de primari de comună), Ghiţişor nici nu se gândea să nu respecte de-a fir în păr „planul de măsuri”. Pentru asta bătea personal drumurile glodoase ale celor două sate aflate în parohia sa. Cât de gura lui şi de frica amenzilor, cât în urma celor vazute la televizor (unde Flutur, ministrul Agriculturii, se iţea macar de trei ori pe zi, ţinând-o, gaia-maţu, cu primejdia aviarei), constată că nu umbla slobod picior de înaripată. In consecinţă, raportă în plină circulară că, la Glodeni, situaţia este sub control. Isailă, agentul veterinar, întari şi el, cu autoritatea specialistului (făcuse armata pe lânga doctorul veterinar al regimentului şi se liberase cu gradul de sergent, că raspunderea era mare - la peste trei sute de porci). Dacă tot era comună nouă (reînfiinţată), dădea foarte bine să vadă Centrul că nu s-a păşit cu stângul nici în privinţa desemnării primului gospodar. De altminteri, Ghiţişor, neştiut de oameni să fi umblat cu „bagabonţeli” în cei douăzeci de ani cât a fost între ştabii CAP-ului, a câştigat alegerile fără prea multă bătaie de cap. Contracandidatul lui, părintele Fotea, s-a cam agitat în van, că, până la urmă, a fost scos de Mitropolit (şi) de la slujirea celor sfinte. Poate Prea-Inaltul n-ar fi fost aşa de drastic, dar popa nostru mersese până acolo că dădu, în timpul slujbei, lângă icoana Sfintei cu Pruncul în braţe, un film în care apărea Jănică Hoisa, consilierul comunal, gol puşcă, cu una de vreo şaisprezece ani, de asemenea, fără vreo zdreanţă pe ea. Dacă ar fi reuşit debarcarea lui Nea Jănică, discreditându-l, Sfinţia Sa, care era următorul pe listă din partea partidului, ar fi căpătat deîndată demnitatea de consilier. Si atunci să te ţii zile fripte la „Premare”!
***

Azi noapte, Liţa Floare abia dacă reuşi să pună geană pe geană. De vreo câteva zile ochiul stâng i se zbătea întruna, a necaz. Spre dimineaţă auzi huruit de maşini şi glasuri de oameni străini, iar câinii lătrau dând să rupă cele lanţuri. Când se lumină, speriată, dar şi curioasă, cu inima cât puricele, ieşi în hudiţă. Avea sa vadă că „miliţienii” (jandarmii), veniţi cu două ARO-uri albastre, păzeau o barieră pusă de-a latul drumului, prin dreptul porţii lui Petruş Iliasă; mai încolo, o salvare. De la Broscoi tocmai ieşea unul, mascat, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, ducând un sac în care se zbăteau năuce vreo zece găini. Capău, sectoristul, cu un petec de pânză acoperindu-i gura şi nasul, nu-l lăsa să treaca pe Mucea Habei, cu căruţa, încărcată cu saci, să meargă la moară. Aneta lui Vodă încremenise, şi ea, cu vaca de funie, neştiind dacă are voie să mai meargă la cireadă, iar Valică Baruj, nebunul satului, o rupse la fugă sărind gardul bulgăriei lui Trifan şi bolborosind vorbe de neînţeles… Ce mai, iadul pe pamant. După nici un sfert de ceas, în curtea ţaţei intrară, luând-o drept către poiată, trei hojmalăi. Cât a-i clipi, găinuţele îi fuseseră aruncate într-un fel de butoi din plastic, care, în loc de capac, avea acum palmele lui Isailă. Şi pentru că Porumbaca era cât pe ce să scape, Petrache Băloi, vizitiul dispensarului veterinar, îi suci gâtul la secundă. Plânsetele băbuţei n-ajutară la nimic. Până la remorca ce aştepta în hudiţă, agăţată de un tractor rablagit cu motorul pornit, aceeaşi soartă împărţiră şi Albuţa, şi Bogheta. Din urmă, unul cu-n pufăitor mecanic stropea c-o zeamă albicioasă, care nu păta, nu mirosea; mai mult ca sigur, era numai o apă chioară… Ca să n-o mai lungim, să spunem că nu trecu prea mult timp după ceasul amiezii, şi starea de „pe teren” îi permise lui Ghiţişor să raporteze la judeţ că întreg efectivul de păsări din gospodăriile comunei a fost lichidat.
***
După o vreme, când s-au mai liniştit lucrurile, Liţa Floare, cu supărarea la fel de mare în suflet, încerca să înţeleagă cum se făcu de s-a abătut aşa necaz asupra ei şi a celorlalţi consăteni. Nu pricepea de ce atâta dezlanţuire şi cruzime din partea oamenilor statului, de vreme ce nu murise nici o gobaie, de boală, pe la nimeni. Doar lângă stâlpul cu transformator, din faţa Casei Agronomului, fusese găsit un cocostârc leşinat, cu câteva zile înainte de invazia agenţilor în combinezoane. Işi mai aminti că acum cinci-şase ani în urmă, când încă îi trăia omul, o molimă lovise cu adevărat păsările la lume. Vreo câteva îi murisera şi ei, dar, pe urmă, le tăie pe celelalte, pentru borş şi răcituri, numai ce începeau să se înmoaie. La fel au facut şi ceilalţi din sat, şi nu s-a întamplat nimic. Se vede treaba că acum îşi vârâse coada Satana. Şi Satana, credea ea, era Flutur, Prefectul, Băloi, Isailă… Că bine mai făceau copiii strigând, numai ce-l vedeau, „Isailă-Sarsailă, Isailă-Sarsailă!” Na, că acu` dădu în mintea lor…