Lunea abia făcuse ochi. Şi, ca de fiecare dată, de sub pleoapele ei, parcă tot Iaşiul inundase Podu Roş închegându-se în acei treizeci de metri pătraţi din faţa staţiei de autobuz. Metastaza lui ianuarie, eterna oră fixă şi euforia secundarului îl calcă lesne în picioare pe Aristotel cu tot cu etica lui şi, implicit, îmi linişteşte şi mie orice pornire sau deprindere civică. Inferenţa-i simplă –ori calc pe oase fără discernământ, ba chiar cu nesimţire, ori deger cu simţire şi nu mai ajung nici să mă iscălesc pe foaia de prezenţă a seminarului constipat în antipatia profesorului.
Cu preţul încasării unui ultim cot perfect plasat în splină, prind şi-n dimineaţa asta un loc pe buza ultimei trepte a unui 28 deşelat. Uşile se închid mulându-şi graţios profilurile cauciucate pe spatele meu iar vocea feminin robotizată din difuzoare, enervant de calm, anunţă: „urmează staţia Sala Sporturilor!”... unde, bineînţeles, nu coboară nimeni. Deci, nu urcă nimeni.

„Hotel Moldova!”. De data asta, vocea-mi pare impertinentă. De parcă n-aş sti. „Acu-i momentu’”, îmi zic. Aici se întâmplă cel mai pronunţat schimb de călători. Hora înaintează circular printre sfinţi si dumnezei, arhangheli şi cristelniţe, organe şi destinaţii mamare. Eu, ca un veritabil motan, îmi unduiesc toate extremităţile şi, în sensul invers giratoriu al horei, reuşesc să ajung din gura uşii în fundu’ autobuzului. Primesc cu îngăduinţă gentila bară metalică sub coaste şi-mi proptesc ochii, platonic, în doi centimetri de geam liber. „Urmează staţia hotel Europa!”
”Nu zău!”

Apelând cu disperare la toată voinţa, reuşesc să-mi dezmorţesc capul înclinându-l în stânga. E cert, a fost doar o nevoie fizică deoarece priveliştea de-acu’ e mult inferioară bucăţilor de clădiri alergând dinaintea peticului de geam. În raza privirii mele sărace, sprijiniă de compostor, o bătrână cu părul vâlvoi, si baticul în mână. Pesemne i-o fi fost smuls de îmbulzeală. Îsi trece lent mâna peste obraz. Şi din nou. Oftează... a uşurare parcă. În dreapta, lipit cu pieptul de umărul băbuţei, un tinerel cu privirea fugară, vicleană, închis la ten, mestecând gumă cu gura deschisă. Dacă la ora aia aş fi avut încă vreun strop de civic în mine, l-aş fi numit rom. Aşa...
Privind în ansamblu singurul tablou vizibil de mine, mă încolţea o idee. Parcă erau victima şi călăul într-un film prost, regizat, fireşte, de-unu de pe la hollywood. Judecând după faptul că...
„Urmează staţia Bucegi!”
Şi s-a dus dracu’ raţionamentul meu.

Între Bucegi şi Spital Sf. Spiridon am încercat şă urmăresc fără să fiu turnat cum se desfăşoară chestia asta despre care tot auzisem, dar al cărei martor nu fusesem niciodată. Mă prinsesem de fază atunci când am surprins , într-un mod norocos, şi portofelul şi uitătura complet dezinteresată a călăului. Apoi mi-a fost uşor să-i descopăr trăsăturile, gesturile şi postura ce dezveleau o experienţă accentuată în domeniu. Ultima întrebare careia nu-i perforasem învelişul era „când”. Mă rog, penultima. Ultima era „cum”. Când vocea anunţă, de data asta mai melodios, „Urmează staţia Piaţa Independenţei” astfel dându-mi seama că autobuzul se va goli considerabil, am ştiut că voi afla curând. Şi am ştiut că nu voi interveni. Îmi lăsasem spiritul etic la îmbarcare.

„Piaţa independenţei!”.
Totul a decurs mult mai simplu decât m-aş fi aşteptat. Fiind sub influenţa amintirilor cinematografice, m-am aşteptat la un întreg ritual ingenios. Dar nu a fost aşa. O bruscă împiedicare, o aterizare în pieptul victimei, un „scuze, mamaie!” piţăgăiat... şi portofelul îşi pierdu respectul aflându-şi noul stăpân.

Mă uitam evaziv la biata fiinţă mai sărăcă c-un portofel. Nicio tresărire. Nici o bănuială. Doar un oftat şi-o destindere a muşchilor feţei după ce autobuzul se mai aerisi. Brusc, eram vesel. Nici vocea care anunţa „Universitatea” nu-mi perturbă această stare. Am coborât aruncând o ultimă privire victimei şi, ajuns pe trotuar, am dat drumul rafalei chinuitoare de râs. Pe retină îmi persista incă imaginea bătrânei sustrăgând portofelul tânărului, infofolindu-l în batic şi coborând ca o umbră din autobuz. Faţa tânărului mestecând gumă şi făcând baloane impasibil nu e nici ea de lepădat. O întreagă generaţie de pensionari tocmai fusese răzbunată. Deci nu-mi făceam prea multe mustrări de conştiinţă.