Nu tocmai demult, nu era nici o scofală să faci primele patru clase de şcoală. Ba nici pe următoarele, ori chiar liceul întreg, nu era cine ştie ce mare lucru să le urmezi. Şcolile nu trebuiau să se înregistreze cu nepromovaţi, sau, în orice caz, numărul acestora trebuia să fie într-o continuă şi evidentă scădere, ca urmare a ”eforturilor neprecupeţite” depuse de ”minunatele” colective de învăţători şi profesori, dedicate (mai) întotdeauna vreunui eveniment politic – congres, conferinţă, aniversare de partid (comunist) etc. – şi, neapărat, “potrivit indicaţiilor” liderului maxim. Cam aşa stând lucrurile, timpul trecu pe nesimţite şi Zulinel Goanţă termină primara. Dar, orice s-ar zice, deşi mergea desculţ şi flămând la şcoală şi scria cu peniţa înfiptă în strujan, n-a trecut ca gâsca prin apă. Ştia bine a citi şi socoti, folosindu-se de toate cele patru operaţii de bază, şi învăţase şi suficiente noţiuni de istorie şi geografie. Un gând însă nu-i dădea deloc pace acuma. Şi anume, n-ar fi vrut nici în ruptul capului să mai facă atâta amar de şcoală în continuare; nu înţelegea la ce i-ar putea ajuta opt clase, mai ales că, dintr-a cincea, trebuia să meargă tocmai în satul vecin, la vreun ceas depărtare. Aşa că, de prin iunie, strânse de la oamenii din sat cârlanii şi berbecii – care nu puteau fi lăsaţi la stâna de pe coastă pentru că ar fi stricat de tot rosturile: cârlanii ar fi supt la oi, punând în pericol norma de brânză, iar berbecii ar fi mârlit în plină vară, ceea ce ar fi făcut să fete oile la începutul iernii. Pentru păscut, cerea doi lei pe săptămână, de fiecare ovină. Sătenii îi aduceau şi sterpele, pentru că oricum îi costa mai ieftin la el decât dacă le-ar fi lăsat la stână peste vară. Cu totul şi cu totul, aduna până într-o sută de capete pe care le păştea toată vara pe imaş şi, apoi, după seceratul grâului şi tăiatul păpuşoiului, pe mirişti şi ciocălăişti. Seara le adăpa la iazul cu rogoz, după care, pe noapte, le ducea la o târlă închipuită din durubeţe chiar de el într-un capăt de grădină. De ocupaţia lui, părea mândru nevoie mare; era în rând cu lumea, făcând o treabă importantă (credea el). Oricine ar fi putut să vadă că luase un aer de om mare. Asta şi după cum îşi mâna turma la păscut, şi după cum stătea sprijinit cu bărbia în mâinile strânse pe capătul ciomagului, dar şi după cum înjura când câte o oaie o lua capchie către grădinile oamenilor. Tat-su, ocupat mai mult cu ale sale, dar şi o leacă beţiv, nu-l băga în seamă cât era vara de lungă. Cel mult doar atunci când, după împărţitul cârlanilor, aduna banii de varat. Dar, ca să fim drepţi, şi de câte ori se făcea 15 septembrie şi nu-l vedea plecând la şcoală. De fapt, doar de frica lui n-a legat şcoala de gard. Mamă-sa, având alţii vreo trei mai mici decât el, nici atât. Nu-l încurca, nu-l ajuta. Era important că seara îi punea în faţă o strachină de mâncare pe care o înfuleca mai flămând decât un lup. Doar într-o singură vară, din cei trei ani care urmară, n-a adunat cârlani. Şi asta pentru că a muncit, cu ziua, la Gostat, împreună cu alţii, mai mari. Fie că era zi de prăşit ori de tăiat şi despănuşat păpuşoi, primeau tot câte zece lei, o pâine intermediară, o conservă şi un borcan de gem. Munceau pe câmp zi-lumină şi li se lungeau ochii uitându-se după căruţa cantinei care mai întotdeauna întârzia să apară de după zare cu apa şi mâncarea.
Cu asemenea vacanţe, mereu zdrenţăros şi rupt de foame, câine-câineşte Zulinel promovă şi cea de a opta clasă. După note, a fost cam al patrulea. Pentru profesori constituise un adevărat mister; era când genial, când tămâie. De când se văzu cu hârtia trebuincioasă în mână, ardea de nerăbdare să plece în lume pentru a-şi face un rost. Mai ales că, la stâna din sat, cu toată experienţa lui, nu a fost primit ca ajutor de cioban. Nu de altceva, dar era prea bicisnic. Stăpânul stânii, în căutarea unui strungar (care să aibă compasul mare, pentru a putea alerga eficient după oi câtu-i ziulica de mare) l-a preferat pe Costache al lui Chirivoi, proaspăt reformat militar pe motiv de TBC, o huidumă molcomă şi ascultătoare care nu ţi s-ar fi pus cu cineva în clanţă pentru nimicuţa din lume. Zulinel ştia de la cei mai mari că la Bucureşti ori Braşov, dar şi în alte oraşe industriale, după o ucenicie de numai câteva săptămâni, când căpătai şi un loc într-un cămin muncitoresc, puteai scăpa la salariul tău. Şi, din câte îşi dădea el seama, nu minţeau. Îi vedea la Paşti şi la sărbătorile de iarnă întorcându-se fudui în sat. Aveau pantaloni evazaţi ţinuţi de curele late cu paftale mari din inox şi pantofi cu toc italian. Purtau plete şi îşi lăsau perciuni lungi, mult în jos de urechi. De vorbit, vorbeau numai orăşeneşte, indiferend că erau plecaţi de un an sau de cinci… Abia aştepta să devină şi el de-al lor. Acum, pentru ei, era doar «şoldovean», cum le spuneau lor braşovenii get-beget, de exemplu. Bineînţeles, nu ştia ce înseamnă, dar credea că-i ceva de bine. Şi, aşa stând lucrurile, într-o bună zi, cu noaptea în cap, fără să spună la nimeni ceva, a plecat la gară să ia un tren numai de el ştiut. Şi plecat a fost…
***
Aproape treizeci de ani n-am mai auzit despre el. Nu-mi rămăsese decât să-mi imaginez ce-ar fi putut face pe cărarea vieţii lui. Dacă ar fi fost s-o nimerească, bănuiam că, la început a făcut profesionala şi, apoi, armata. Că s-a însurat şi are copii. Că locuieşte într-un apartament primit de la uzină. Că a făcut şi liceul, la seral, şi poate acum este maistru. Ori poate patron. Sau «restructurat», cu sau fără salarii compensatorii. La extrema cealaltă, nu-i exclus să fi coborât din tren, atunci, după ce părăsi satul, în Gara de Nord şi să fi devenit copilul străzii. După care să se fi dedat la golănii, cu vagabonzii, înfundând puşcăria şi ratându-şi viaţa…
Însă, nici una din toate acestea. Deunăzi, participând la o conferiţă internaţională despre globalizare, am avut o uriaşă surpriză. În programul manifestării figura, chiar pentru prima zi, susţinerea prelegerii cu tema ”Globalizare şi identitate culturală”, de profesor universitar doctor Zulin Goanţă de la Universitatea … Am mers pe prezumţia de coincidenţă de nume pînă în momentul când a urcat maestrul la pupitru. I-am urmărit apoi cu nesaţ, vreme de un ceas, într-un amfiteatru arhiplin, chipul şi gesturile, când în direct, când pe ecranul proiectat în faţa auditoriului. Şi am putut descoperi că erau chiar ale lui Zulinel, ciobănaşul de altădată al satului. Numai vorba îi era alta... I-au aplaudat discursul academicieni şi profesori, de la noi şi de aiurea…