Foto: Naan Lea

dac-ai şti
dac-ai putea sã auzi...
printre ramuri zbaterea timpului
în văzduh de granit fumegă lemnul ce-a mai rămas din case
vaier, neputinţă şi teamă
mirosul rugurilor arse
pe strãzi desfundate, zgribulitã în poncho-ul ei învechit, Vrãjitoarea
Ochii oblici, gravi, pînditori, luminau cu sclipiri fugare figura gravă, sculptată în oval de piatră, de piatră arsă, chipul ei precum luna în ultimul pãtrar. Darul de a vindeca, înfãţişarea ciudată, îi atrãseserã aceastã denumire, fatalã pentru zorii unui veac învãluit în negurã deasã. Puţini îşi aminteau cum rãmãsese în urma valului de tãtari, această sălbăticiune singuratică, fără părinţi, fără rude. Pelerina prea lungă, prea grea, un mănunchi de foi galbene legate în piele şi o scoică păreau a fi singurele ei bunuri şi nu dădea voie nimănui să le-atingă.
Se aciuise la marginea urbei, acolo unde se ridica trufaş primul turn. Turnul sfida norii. Norii aduseseră ploaia. Ploaia nu se rãzbuna. Ploaia oprea vãpaia incendiului de după boală. Epidemia trecuse. Urmase focul şi urmase ploaia. Ploaie monotonã, persistentã şi rece. Ploaie binefăcătoare. Ploaie.
Nu vorbea niciodată. Îşi lăsa leacul, o fiertură de plante, la poarta celor bolnavi şi trecea mai departe. Tăcerea ei asemenea scoicii pe care o purta pretutindeni. Din scoicã se ridica deasupra nopţii marea, suflet neodihnit în cãutarea unei case.

O gîză. Picătură de răşină în arşiţa dup-amiezii de vară. Se topesc... sfîrşala, tînjala şi dorul. Prezentul înconjoară trecutul, chihlimbar al memoriei în care timpul nu vrea să moară. Din ceaţă imaginea casei. Construită la sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu stucatură şi basoreliefuri, aceasta purta amprenta vremii. Avea o curte mare, cu loc de joacă amenajat din nisip, cu rondouri de flori frumos îngrijite. În curte se afla o cişmea care se vărsa printr-un şanţ cu apă limpede, asemenea unui pîrîiaş de munte. În zilele senine preaplinul cerului se revărsa deasupra apei oglindă. O alee presărată cu pietriş ocolea rondourile şi terenul de joacă. La capătul aleii, se deschidea printr-o boltă alcătuită din ramurile împreunate a doi brazi crescuţi din lumină, grădina, tărîm fermecat. De-aici, printre tufe de rozinchine, continua o potecă îngustă. De-a lungul acesteia înfloreau de primăvara devreme ghiocei, petunii, viorele. Vara dădeau în pîrg frăguţe, căpşuni şi mai tîrziu, zmeură şi mure. Pomi fructiferi mărgineau poteca. Pomii purtau toţi cîte un nume. Cel mai îndrăgit de noi toţi era Pomul cu mere de aur. Mai erau pruni, piersici, cireşi şi vişini. Un corcoduş bătrîn străjuia filigoria din lemn, unde, cînd timpul permitea, luam masa. O populaţie fantastică anima această lume vrăjită. Milioane de făpturi îşi ordonau viaţa după reguli nescrise dar extrem de precise, întocmai precum drumul astrelor pe cer. Îmi plăcea să mă ascund în iarbă printre gîze, să le privesc jocul neîntrerupt, să simt că fac parte din toate acestea.
Mai erau şi zile cu ploaie. Zile provinciale şi triste şi-atunci fugeam. Fugeam şi m-ascundeam în pod. Am aflat mai tîrziu. Stăpînul de dinainte al casei fusese un colecţionar de antichităţi. În urma lui mai rămăseseră prin mansardă tot felul de vechituri. Îmi plăcea să scotocesc printre ele. Şi-aici altă lume îşi dezvăluia chipul ei neştiut. Într-o zi am descoperit într-un scrin prăfuit o carte învelită în coperţi din piele. Mii de gîze mici dansau printre filele ei alcătuind scrieri ciudate.

Cartea are paginile mîncate de timp, nu se mai poate citi. Printre rînduri, tot felul de mîzgălituri. Adorm. Şi povestea cine-o va spune? Adorm şi devin adiere de vînt. Să citesc, dar nu ştiu. Foile se deschid singure, şi eu pătrund în adîncul lor ca înlăuntrul unei flori cu parfum necunoscut. Departe, departe...
Mi-e frig. Încă mai plouă. Crepuscul şi teamă. Neliniştea aceasta morocănoasă...nu-mi amintesc nimic, doar cuvinte dintr-o frază al cărei înţeles nu-l desluşesc: într-o zi, timpul, vom deveni ...

Am refăcut drumul de o mie de ori.
Strada lungă şi rîul, cale de aur printre sloiuri de gheaţă.
Vîntul a gonit mai aproape muntele dalmaţian. Îi poţi simţi răsuflarea, aleanul... Sălbatice raţele învaţă iar zborul. Vor pleca în ţara unde cerul se uneşte cu marea. Au venit cînd altele plecau şi vor pleca atunci cînd altele vin. Nedesluşită tînjală şi dorul. Un cîmp de soare între munte şi rîu. Mijlocul raiului, stepa, acolo imperiile nu pot ajunge, nu pot construi, demola şi zidi.
Noi sîntem Poporul şi tu aparţii, mi-au spus într-o zi oamenii mici, foarte mici, cu luminiţe şi cu făclii - destinele lor îmi spun unii.
Astăzi fraţii mei loviţi, umiliţi şi ucişi se ridică la cer. Cîntecul lor în văzduh, precum fumul.
Pe acoperişuri stăruie iarna. Troiene mari se prăbuşesc. Dezolarea şi spaima. Vor pleca, toate, toate.
O zbatere timpul printre ramuri de vînt.
Nedesluşită încă, sfioasă dar fără tăgadă, va veni primăvara.
Vrăjitoare!



Foto: Naan Lea