… Despre tat-su, Ionaş Târleanu avea veşti din cele mai proaste. Viliţă se apropia de-acuma de 70 de ani şi aproape că nu mai putea vorbi. O gheară de fier i se pusese în gât şi abia mai putea trage câte un pic de aer în plămâni. L-a adus în Capitală, în ultimul hal, la unul din marii specialişti. Cancerul îşi făcuse de cap cam prin tot gâtlejul şi acum o lua tare, la vale. În mai puţin de un sfert de ceas i-au crestat pe viu gâtul, introducându-i un tub de plastic în trahee. Numai aşa a mai putut respira în restul de zile care l-a avut. Banii lui fiu-su, generalul, n-au ajutat la nimic. După un tratament radiologic de câteva săptămâni, care, vorba chiar unui doctor de acolo, ”ajută cât o frecţie la un picior de lemn”, Viliţă s-a dus în lumea celor drepţi. Pe drumul către groapă, Ionaş n-a plâns şi nici n-a vorbit cu nimeni. Nici măcar nu-l auzea pe preot. A mers ca un robot, făcându-şi semnul crucii dintr-un reflex de mimare a celorlalţi. Tot timpul părea a privi în gol. În schimb, poate şi pentru că se afla ultima dată în apropierea lui tătâne-su, a putut retrăi (extrem de condensat) scene derulate cu mai multe zeci de ani în urmă. Se văzu plângând, la doi ani, aşteptându-l până noaptea târziu să apară, pentru că nu adormea decât cu o mână după gâtul lui. ”Taci şi te culcă odată, că nesimţitu-i la băut şi numai grija ta n-o are el, sări-i-ar ochii!” Începea să plângă şi mai tare (“Nu vreau să-i sară tatei ochii!”) Acum inima începu să-i bată la fel de tare ca atunci când l-a urcat pentru prima dată în tren. Viliţă, ca însoţitor de vagon la CFR, pe distanţe lungi, îl încuia în cuşeta de serviciu ca nu cumva să deschidă vreo uşă în mers şi să se întâmple o nenorocire. Văzu din nou toate gările prin care a trecut de nenumărate ori, cu lumea lor pestriţă şi mereu grăbită, cu acari şi manevranţi care, când nu alergau printre linii, mâncau pâine neagră cu parizer pe ziarul lor “Lupta CFR“, aşternut pe bănci soioase din săli cu becuri chioare atârnând în tavan şi pardoseli mirosind puternic a motorină. Ştia exact până la cât poţi număra trecând prin fiecare tunel din cele zece străbătute de tren între Vatra Dornei şi Ilva Mică. Fete mari, purtând ii albe şi pălării de pai, dar şi băieţi cu clopuri pe cap, ofereau spre vânzare călătorilor cornete cu fragi frumos aşezate în coşuleţe împletite. Alergau, lăudându-şi marfa, dintr-un capăt în altul al trenului, în staţiile în care oprirea era ceva mai lungă… În prima zi de şcoală a putut să constate că nimeni nu avea haine, ghiozdan şi rechizite mai grozave decât ale lui. O jumătate de leafă cheltuise tat-su. În sărăcia lucie a satului de atunci, asta trecea drept o extravaganţă fără margini, dar o făcuse pentru că, pe de o parte ţinea foarte mult la el, iar pe de altă parte nu-i era indiferent ce va spune gura satului. N-a contat că după trei zile a pierdut stiloul chinezesc sau că la prima zăpadă a făcut sanie din ghiozdan, ferfeniţându-l pe de-a întregul… Se revăzu stând în uşile crâşmelor, păzindu-i geanta de serviciu, în aşteptări şi de câte două-trei ore, când Viliţă cinstea cu alţi ceferişti. Mai ales în zilele de avans ori lichidare (14 şi 28 ale lunii)... Îşi reaminti şi toate discuţiile de mai târziu, când era elev de liceu, soldate cu obţinerea unor mult-trebuincioase sume de bani… Ca şi vizitele pe care i le¬-a făcut în armată – tocmai la Jimbolia şi Variaşul de Arad – pe vreme câinoasă de iarnă. N-ar putea uita vreodată cât s-a zbătut să-l vadă şi pe el salariat la Depoul CFR… Acum realiză mai bine ce tată bun avusese. Remuşcările că n-a făcut tot ce s-ar fi putut face pentru el îl copleşeau. În gât i se fixase un nod cât pumnul. Abia după primele lacrimi l-a mai slăbit. Ţapornea şi Tăciune, beţi de-a binelea, au bătut în cuie capacul sicriului şi l-au lăsat pe sfori în groapă. În scurt timp, ploaia de bulgări a făcut să apară un nou mormânt. Cu o cruce de lemn deasupra, pe care, ca pe toate celelalte, stătea scris “Aici odihneşte …” După o jumătate de ceas, nici unul din mulţimea de participanţi la înmormântare nu mai era prin jur. Au mâncat şi băut de sufletul răposatului, şi-au luat pomenile la pachet şi s-au împrăştiat care şi pe unde, nemaifiind nimic de împărţit...

***

Zilele treceau pe nesimţite. Ionaş făcea, cel puţin aparent, acelaşi gen de treburi. Doar că, pe traseul zilnic, a apărut un nou punct de popas: Mitropolia. Mergea să se roage. Pentru el şi pentru ai săi. Şi pentru iertarea păcatelor, multe ori puţine, câte ar fi putut să aibă sărmanul lui tată. Colonelul îl aştepta de fiecare dată într-o parcare, aflată nu tocmai aproape. Niciodată n-a dat vreo explicaţie privind proaspătul său obicei. Alăltăieri a pus şi pomelnic. Foaia de hârtie i-a întins-o (cumva stânjenit, uitându-se mai întâi în toate părţile, doar o făcea pentru prima dată) preotului care oficia slujba. Apoi, în sărbătorile care au urmat, a scăpat foarte puţine ocazii de a merge, împreună cu familia, la mânăstirile renumite.

***

Peste luni, un prieten avea să-i arate o copie după un raport întocmit de cei de la protecţie (contrainformaţii) în care se arăta că ”la data de …, ora …, g-ral brig. Ionaş Târleanu a înmânat un material scris lui Macarie Ghedeon, preot la … etc., etc…” Pe colţul din dreapta sus, un şef pusese apostila: ”Col. Hârlezan:/ dosar ptr. I.T.,/ dosar ptr. M.G./ Ordon raportaţi operativ!”