Cu ce se ocupa precis Ionaş Târleanu, nu prea ştiau mulţi. Fire închisă, niciodată nu intra în vorbă cu careva pe alte subiecte decât cele absolut banale. Şi atunci, foarte, foarte scurt. Doar cu vecinii. Care vecini nu erau mai mulţi decât trei, deoarece locuia într-un imobil cu numai patru apartamente. Pe uşa lui, alături de nume apărea scris şi ”profesor doctor”. Unde era profesor, nimeni nu ştia. După cum nimeni nu ştia dacă era medic, ori avea diplomă de doctor în litere, economie sau filosofie. În fiecare dimineaţă, la şapte fără zece, un tip atletic, cam de 35 de ani, urca la etaj şi suna, după care se îndreptau împreună, nu tocmai grăbiţi, către maşina de fabricaţie străină având geamuri fumurii şi luau loc pe bancheta din spate. Pe cel de la volan nu l-a văzut nimeni niciodată cum arată la faţă. De venit înapoi acasă, puteai să numeri pe degete de câte ori a făcut-o mai înainte de zece seara. Iar filmul acesta se derula astfel de ani buni de zile. Îşi petrecea tot timpul la biroul din cadrul Companiei X care avea un sediu luxos pe Victoriei 10. În antecameră nu stătea vreo secretară tânără şi cu picioare lungi, ci chiar cel care venea să-l ia dimineaţa de acasă. Acuma trebuie spus că această Companie X nu era ea chiar o firmă comercială ca oricare alta din sutele de mii înscrise la Registrul Comerţului. Era o firmă de acoperire a Serviciului Special Y, iar toţi cei care o deserveau erau ofiţeri acoperiţi. Cu tot felul de grade. După evenimentele de la 11 septembrie din America, rolul ei devenise unul cu totul şi cu totul special. Managerul general Ionaş Târleanu era de fapt general de brigadă în cadrul SSY, şeful de cabinet era colonel, iar şoferul - plutonier-adjutant şi deţinător al centurii negre (la karate). Contabila şefă avea gradul de locotenent-colonel, iar casiera, mult mai tânără, era doar căpitan. Alţi vreo nouă-zece ”salariaţi”, care butonau toată ziua la calculatoare, aveau, de asemenea, grade de ofiţeri. Deşi în general se mima destul de bine conduita dintr-o firmă normală, se mai scăpa, din când în când, câte un ”ordonaţi” sau ”am onoarea”. De ”să trăiţi”, nici nu mai spunem, numai că această formulă nu bate tocmai tare la ochi. La un moment dat s-a plătit chiar şi o amendă, asociată cu şpaga de rigoare, la Garda financiară. Prea insista un ”prostovan” pe o chestie de control încrucişat la partenerii firmei în discuţie pe care el o percepea doar aşa cum scria pe uşa de la intrare: societate de consultanţă. De cum a văzut zece milioane de lei pentru amendă şi trei sute de parai – şpagă, a pus botul pe loc şi a plecat împuşcat. Nu înainte de a consemna în procesul-verbal “amendă pentru neţinerea «la zi» a registrului de casă, conform legii contabilităţii, zece milioane lei”. Managerul primea zilnic, sau la intervale regulate, anumiţi ”colaboratori” ai firmei, cu care întârzia mai mult sau mai puţin în spatele uşilor capitonate. În mod cert, aceştia, cu toţii, îi prezentau rapoarte asupra celor întâmplate în sferele lor de acţiune. Spre prânz, citea sinteze după presa autohtonă şi străină (anumite ziare le citea pe de-a-ntregul, buche cu buche), studia buletinele agenţiilor de ştiri, corobora date şi informaţii, dădea şi primea telefoane, după care el însuşi întocmea un raport destinat factorilor-cheie din stat. În ultima parte a programului obişnuia să se înţepenească la televizor, trecând de pe un canal pe altul, timp în care bea două-trei sute mililitri de whisky. Familia – de fapt nevasta şi o fetiţă de vreo opt-nouă ani – şi-o ţinea într-o viluţă cochetă ridicată la marginea oraşului. Stăteau împreună doar la sfârşit de săptămână. Una cu alta, satisfacţia lui în legătura cu munca zisă specială aproape că nu cunoaştea margini în ultimul timp. Deşi n-o spunea (şi nici nu lăsa să se vadă), uneori avea senzaţia de buric al pământului. I-o întărea faptul că avea informaţii importante la prima mână, despre care muritorii n-aveau să ştie decât peste luni sau peste ani. Apoi, prin modul cum îşi alcătuia rapoartele, putea, într-o oarecare măsură, să manipuleze, să influenţeze marile decizii. Paria cu sine (cu altcineva nici n-ar fi putut, îi era în joc funcţia) pe câte o chestiune că va ieşi cum spune el şi jubila când se finaliza întocmai. Pe scurt, atât în plan profesional cât şi familial, totul se derula conform proiectelor făcute de el cu două decenii în urmă ca student politehnist. De Dumnezeu şi de Biserică aproape că uitase cu totul. Dar şi de mamă şi de tată, care, bătrâni de-acum, îşi duceau cu greu zilele într-un sătuc din Moldova. Acum ceva ani le-a dat câteva milioane bune să-şi repare casa, dar, aşa cum recunoştea adesea în sinea lui, era prea puţin în comparaţie cu ce au făcut ei pentru el. Faptul că puteau să-şi ducă mica lor gospodărie şi să se întreţină, chiar dacă asta presupunea eforturi mari pentru ei, îi conferea o anumită linişte. Şi, cam demultişor, s-a culcat pe-o ureche în această privinţă. Însă n-a fost să dureze…