Ce căutăm noi de fapt?... Miriapodice osteneli, agitaţie, cantităţi uriaşe de energie şi sentiment epuizate, întreaga desfăşurare a destinului antropologic uman (naştere, spiritualizare, reproducere, moarte) –şi tot nu ştim ce căutăm!
Unii râvnesc Idealul (nu contează care: Adevărul, Iubirea, Pacea, etc.), deşi Idealul îi refuză sistematic. Alţii aleargă după concretitudini, dar concretitudinile (o casă, o familie, putere, statut social, etc.), fie ele cât de multe, nu îi pot împlini: mereu mai e ceva în plus, care se sustrage posesiei.
Cel mai simplu ar fi plasarea inaccesibilului mobilizator în religie: divinul –sub orice chip şi în orice număr– este depozitul perfect pentru tot ce ne depăşeşte, intrigându-ne şi captivându-ne simultan. Dumnezeu, atât aici-acum, cât şi atunci-dincolo, e copleşitor în depărtarea lui apropiată. Oamenii religioşi îşi caută mântuirea de condiţia umană, căzută, în supraumanizarea conferită de comuniunea sacră cu divinul.

Neliniştea căutării nu se opreşte aici... Ce căutăm noi de fapt?...

Nu am găsit alt răspuns decât acesta: ne căutăm pe noi înşine. În cele din afară şi-n cele ascunse adânc, în sacralitate şi în profan, în chipul persoanei iubite ori într-o jucărie nouă. Fiecare gest existenţial trădează neliniştile creatoare ale unei umanităţi fluide, abstrasă din fixitatea dată a firii. Măreţ furnicar cultural, omenirea a delegat fiecarei noi generaţii fisurile descoperite în fondul ei intim de protopărinţi şi nerezolvate până astăzi. Moştenim de la Adam căutarea, deşi nici el, poate, nu ştia mai multe ca noi despre această taină, vânată de mulţi ispititori...
“Cunoaşte-te pe tine însuţi” spuneau grecii antici, cu verva neegalată a primilor filosofi de cetate. “Iubeşte-ţi aproapele” mai predică şi acum creştinii, ignorând eşecul major al religiei iubirii în a uni şi transfigura omenirea. “Aceasta este Calea” par să ne indice o pletoră de filosofi, ideologi şi întemeietori de religii. Istoria le-a închis gura tuturor (deşi ecourile unora se vor auzi mereu): niciuna nu a fost Calea. “Nu există Calea, ci fiecare cu drumul său!” a constatat Nietzsche, iar ziua de azi preţuieşte deosebit cuvintele lui, printre atâtea altele...
Soluţia Orientului este de a pacifica lupta omului cu îngerul: “Toate sunt Una”. Să fie, oare, firescul speciei mai acasă acolo unde toate râurile se contopesc în ocean, fiecare devenind doar un curent în Marele Tot? Dar cine mai poate rosti azi cu acea candoare pre-nietzscheeană: “Iată Calea”?....

Căutăm iluzionaţi orice ne poate oferi scăpare de ambivalenţa firii noastre, cumplit de purtat şi imposibil de soluţionat. Viaţa şi moartea, adevărul şi minciuna, finitul şi infinitul, frumosul şi urâtul, binele şi răul –iată dimensiunile binare ale axiologiei noastre, acest dat primordial pe care noi îl valorificăm prin neliniştile victorioase ale spiritului uman.
O ecuaţie prea grea pentru a mai fi rezolvată azi, după atâtea grandioase eşecuri, oferă prin ea însăşi o nouă paradigmă: cea a complexităţii estetizate.
A vedea un măr verde, a-i aprecia culoarea, gustul, rostul efemer într-o lume efemeră; a te scufunda în ziduri şi străzi de beton savurând plictiseala mohorâtă a cenuşiului; a-ţi iradia sângele cu razele oricărui apus de soare ori de viaţă –plăcerea estetică subîntinde o lume în mişcare, imagistică şi captivantă. Pelerin, vagabond, turist sau pur şi simplu nomad, postmodernul pluteşte pe luciul clipei, înţelegând echivalenţa nonmetafizică dintre surâsul inocent al unui copil şi cea mai odioasă crimă –ambele, experienţe relativizate de indeterminarea (odinioară tragică, acum doar vidă) fiecărui destin... Omul recent şi-a educat spiritul să prindă tensiunile slabe ale fiinţei, echivalente în continuumul spaţio-temporal dislocat, decupat şi valorizat doar de subiectivităţi relative. Estetul ridică suma experienţelor trecute, prezente, viitoare la puterea magică a jocului, “repetiţie a eternităţii” (Bauman), prin care obţine o sincronie de intercalări fără început şi sfârşit; el devine autorul imperceptibilei tăceri pline, întregitoare…
Marele destin antropologic al Omului rulează termenii binari, daţi, în contextul idiomatic al fiecărei vieţi. Lumea –“o teribilă frumuseţe în care totuşi se moare”, după cum a definit-o Camus– ne oferă şansa de a fi prin nefiinţă şi de a nu fi atunci când fiinţăm...
Avem doar clipe. Noi suntem clipirile Omului, fiecare încercând să vadă în oglinda lumii cât mai mult din priveliştea Sinelui. Sinele e mai-multul mereu căutat în călătoriile noastre.
Însă "drumurile sunt pentru călători", afirmă Buddha, "nu pentru destinaţii". Aş adăuga eu: destinaţia e tocmai inaccesibilul loc din care pleci la drum.