În fiecare zi pierd aceeaşi bătălie ce toată viaţa au pierdut-o toţi strămoşii mei. Cu nimic nu sunt mai bun decât ei, ci acelaşi pattern se vede imprimat şi în mine. Pierd luptă de luptă iar războiul se apropie de sfârşit. În urmă, lăsa-voi lăsa urmaşi, care, la rândul lor n-or să fie mai breji decât mine. Şi aşa se perpetuează un clan de rataţi brainwash, un neam de lowlife, exemplare identice ontologic în prostie şi neputinţă, din rasa postmodernilor oameni slabi... Clanul de care vorbim e la fel ca oricare alt arbore genealogic; aici sau acolo tarele sunt aceleaşi, dar diferă manifestarea lor în indivizi. Fiecare peşte se prinde cu viermişor, însă viermişorii pot varia în funcţie de gusturile peştelui...
Deşartă discuţie. Neproductivă, cum s-ar zice.
Iacă m-am născut şi eu, trăiesc azi şi ieri şi mâine, iar după mine s-or naşte alţii, dar tot ca mine. Că şi eu îs ca alţii... Cerc închis.
Stau de mă sprijin în propria umbră inconsistentă. Cam singur la ora asta târzie de viaţă. Cam pustiu pe străzile acestui ghetto existenţial. Eu –şi alţii ca mine, trupa desăvârşitei solitudini. Mi-e teamă să-mi rostesc numele: toţi îl poartă şi vor răspunde ca la catalog de-l vor auzi! Mă lepăd de nume. Orice fac, va mai fi fost făcut, orice aş gândi, a fost deja gândit, şi mult mai bine chiar de cât poate lumina becul meu. Mă lepăd de gândire, mă lepăd de însuşiri. Nimic nou sub soare –iată condiţionarea supremă. Din universul ăsta închis nici găurile negre nu-ţi oferă scăpare...
Majoritatea celor 6-7 miliarde vor doar să-şi trăiască viaţa şi, poate, o moarte onorabilă, nimic mai mult. De ce aş pofti eu altceva? Ei clădesc case, poate chiar vile, cresc copii, fac afaceri, îşi mai înşeală partenerul de viaţă din când în când, şi încearcă din răsputeri să-şi legitimeze destinul (pentru că, vezi, omule, destinul tău e plat şi asfixiant, el trebuie răscumpărat ca să ţi-l poţi asuma) prin tot felul de poveşti măreţe, grandioasele mituri arhaice transfigurate doar superficial de modernitate. Adevăr, Iubire, Patriotism, bla,bla,bla. Sau, eventual: Bogăţie&Faimă, Supersex, Putere...
Toate, cum au fost, aşa le-avem, şi aşa au să rămâie. Schimbările operează la nivelul suprafeţelor, se manifestă “în coajă” fără să afecteze nucleul. Of, chiar nimic, nimic nou sub soare?.. Stai, parcă am văzut ceva… nu, nu, scuze, era un praf în ochi şi lacrima stoarsă de acest praf mi-a părut autentică şi deci o noutate, oarecum. Dar postmodernilor nu le pasă de “chestii autentice”(de “noutăţi”, poate). Este fezabil? Are succes? Iată întrebările-clişeu repetate de toate gurile, ce ajung în contextul globalizării, să vorbească aceeaşi limbă a banilor. Orice întemeiere metafizică e refuzată, deşi în mod pervers uşa e lăsată mereu deschisă religiozităţii eclectice, relativului panteon populat cu neputicioşi idoli...“absoluţi”! Ghilimelele sunt zodia inconfundabilă a timpului recent, totul intră sub imperiul ghilimelelor, căci între ele totul devine posibil, nu real, nici ireal, ci mai-mult-ca-real. Simulacrul –acest prea-adevărat-ca-să-mai-fie-adevărat, babelul indeterminării, hedonismul cu o mie de capete, fenomenologia evidentului (citeşte: a imanentului îmbogăţit cu forţa), perspectivismul de piticanie complexată şi corectitudinea politică (securista reminescenţă a gândirii tari), întregesc portretul Fiarei apocaliptice. Ar trebui să ne spăriem, să depunem pocăinţă la picioarele Dumnezeului omorât cu atâta vervă de prometeul nihilist, patriarh al epocii noastre?... Nu, dragă, fii pe pace: Apocalipsa e veselă, antihristul e personaj de desen animat, lumea pufăie iarbă şi tranzacţionează Nirvana la bursă!..(Sau invers, cine ştie...). Totul se vinde, în special sexul. Moartea, în schimb, şi-a pierdut valoarea, s-a depreciat. Ea e omniprezentă: o vedem la ştiri, o intuim ca refulare în vitalitatea orgiastică a semenilor, în teama celor bătrâni, în suferinţa bolnavilor; ea ne loveşte pe furiş, în ascuns, roade secret la temelia fiinţei. Ne-am obişnuit cu ea... Din când în când, mai îngropăm pe câte unul (una), spunem Dumnezeu să-l/o ierte! şi-i dăm înainte cu...murirea noastră cea de toate zilele. A muri este demodat. Arta muririi, însă, are preţul diamantului, este trendy.
Dacă nu faci parte din sistem, sistemul te neantizează: eşti ignorat, nu ţi se recunoaşte prezenţa, tu de fapt nu exişti, eşti doar un reziduu neimportant, un deşeu al sistemului. Ţi se anulează prezenţa ta ca voce în lume... Într-o vreme a suprasaturaţiilor, cin’ te-o lua în seamă pe tine, mă pricăjitule?...
Dar, daca te faci un nihilist cuminte, un cetăţean respectabil al secundei, ai şansa de a fi asimilat: atotputernicul Matrix te înfiază, mai mult, te învesteşte cu harul celebrităţii. Apari în centrul atenţiei, reflectoarele focalizează mutra ta, preocupată să nu calce vreo virgulă din decalogul corectitudinii politice, viaţa te e luată la puricat. Iată, tocmai ai devenit interesant! Provoci curiozitate, uneori mirare, rareori intrigă. Rostul tău e să placi, să fii încântător. Orice ai fi, om politic, intelectual, lider religios ori terorist, mas-media te transformă în superstar, un depozit încărcat cu valorile mai-mult-ca-prezentului, un idol pentru noile generaţii.
Îmbâcseală mare în atmosfera clubului, fum şi lasere, amorfia gloatei şi pestriţul viermuitor al trupurilor în transă. Tu, DJ-ul, dumnezeu de-o noapte al lumii, tragi aer în piept cu nesaţ, bucuros că e aerul tău...
Dar stai! După cele 15 minute de glorie cantitativă (rating-ul a rămas unicul criteriu axiologic), devii iarăşi banal, de fapt, mai rău: ieşit din trend...demodat... Sfârşeşti ca o curvă epuizată, folosită la maxim pentru extazul lumii. Mâine va fi altul în locul tău. Şi tot aşa până când reflectoarele n-or să mai aibă curent şi se vor stinge definitiv.
Until then, the show must go on!

23 noiembrie 2005