Un orgoliu tipic vitalităţii animale, care ne poarta pe cararile supravietuirii: să fii desfrânat.
Şi desfrânarea aceasta e: a transforma un fapt într-un act, a închide în coşciug de aur cadavrul fiinţei. Criticii lui Cioran aveau dreptate -el este un măreţ desfrânat; în loc să fie, el a scris despre fiinţă/nefiinţă. Nu s-a sinucis, dar a apologizat ceea ce până la urmă îi era străin. Nu a reuşit să fie, el nu a fost, ci doar s-a lăsat scris, şi-a scris viaţa ce ar fi putut-o trăi.
Acesta datorită teatralităţii, impusă de spectatori. Spectatorii te transformă într-un actor, care trebuie să-şi joace rolul înaintea lor.
Cine iubeşte cu spectatori, îşi împarte femeia cu ei: desfrâneaza. Cine luptă înaintea spectatorilor, face spectacol, caricaturizeaza Conflictul. Cine moare pe scenă, adună aplauze, dar rolul său, abia încheiat, îl transformă într-un desfrânat: nici acolo întreg, nici cu sine însuşi împăcat, pe stradă un altul, iar înaintea lor -mereu acelaşi, desfrânatul e arhetipul omului de spirit, pliat diferitelor condiţionări (intelectualul, omul de cultură, artistul, filosoful, de ce nu, profetul).
Desfrânarea aceasta e: a avea Duh şi a-l împărţi cu alţii. Pentru că Duhul nu se împarte -alţii primesc doar firmiturile gustoase ale unui ospăţ carnivor, în sânge. Iar firmiturile nu sunt crude, în sânge, ci nişte cipsuri prelucrate sintetic, pe gustul flămânzilor spectatori.
Dubla minciună: desfrânatul crede că poate păcăli Duhul, să-l împartă cu alţii, spre a instaura o comuniune, o sinaxă. Duhul însă e prea sacru pentru a se da rostirii, el nu atinge niciodată urechea spectatorului, sau ochii lui; la spectator ajung doar cuvintele/imaginile despre Duh. Iată cultura!...
Totodată, desfrânatul are iluzia că poate realiza comuniunea prin comunicare, că Duhul va fi acelaşi în el ca şi în spectatorii săi. Dar Duhul îl părăseşte exact atunci când el iniţiază idealizata comuniune; cocoţat pe scenă, desfrânatul îşi pierde aura profetică, rămâne un actor condiţionat să-şi memoreze replicile (neapărat adevarate...) pentru a le re-produce. Adevarul, însă, nu poate fi reprodus, şi atunci el trebuie să-şi amintească, să parcurgă alături de spectatori un proces de anamneză/catharsis, finalizat la poarta raiului: toţi, actori şi spectatori, privesc nostalgici graniţa ce-i desparte de Duhul. Sabia vâlvâietoare a heruvimului strajer îi arată mai becisnici, poarta le rămâne închisă: desfrânaţii nu pot locui Împărăţia.
În antipol cu desfrânatul, care se denudează spectatorilor pofticioşi, se află martirul.
Martirul -omul aruncat într-un absurd fatal din care nu poate şi nici nu mai încearcă a ieşi. El îşi asumă destinul.
Actul de martiraj este un fapt de comuniune: Duhul se comunică de la sine prin intermediul unei dramaturgii sângeroase, ce-i implică pe spectatori (transfiguraţi în martori ai Mărturiei dată de martir), pe torţionari (antihrişti vinovaţi de un sânge prea greu de purtat, implicit metanoic), şi pe martir - cel care renunţă la sine şi nu aşteaptă nimic în schimb.
Ca să fie pur sacrificiul, Duhul îl părăseşte pe martir: Eli, Eli lama sabahtani? -o întrebare in gol. Dacă răspunsul ar veni, sacrificiul şi-ar pierde virginitatea, ar rămâne captivul schimbului: eu mă dau ţie – tu te dai mie. Lipsit de scop, de noimă, vidat până şi de absurdul ce l-a produs, sacrificiul martirului transcende actul cât si faptul. Nici viaţa, nici moartea nu mai pot respira în atmosfera rarefiată a martirajului. Detaşare completă a evenimentului faţă de imanenţa sa pluriformă.
Renunţarea la sine, un concept frecvent întâlnit în toate religiile şi sistemele sapienţiale ale umanităţii, este singura virtute pe ce poate fi asumată până la capăt. Aruncaţi de la naştere în păcat, acesta ne macină treptat fiecare fibră, e un Matrix închis din care nu se poate ieşi. Îl poţi
ocoli
păcăli,
ignora,
superlativiza,
poţi învinge sau pierde înaintea lui,
dar nu poţi scăpa din perfidele-i jocuri, care devin ale tale. Păcatul a afectat substanţa existentei, fiinţa însăşi se află în autodizolvare datorită lui.

Nastem si pierim in zodia pacatului.
Si acesta este pacatul: a fi. Adam a vrut sa fie, fără să ştie că era, a însetat după o posesie mai întreagă asupra propriei fiinţe. S-a vrut Dumnezeu, singurul Care este.
Lucifer a vrut să fie, fără să ştie că era, s-a îndrăznit cuceritorul unei slave mai presus de el, deşi părtaşă lui.
Adam şi Lucifer sunt arhetipurile căderii în păcat. Creaţi ambivalenţi, cu un picior în sine şi altul în Dumnezeu, ambii nu au rezistat ispitei univalenţei: divinul, atât de aproape lor, crezut de ei drept finalitate supremă, l-au dorit al lor, propriu, situându-se într-un raport de putere cu El. Dar Fiinţa e… înşelătoare! Nu se lasă posedată, ea nu desfrâneaza; se descoperă cui voieşte, în rest rămâne secretă, încriptată. Taina ei - inviolabilă. Taina Persoanei, care are ambele picioare în sine însuşi: uni-, mono, şi tri-valentă.
Păcatul luciferic şi oglindirea lui în Adam e predestinarea ce ne poartă pe ale sale căi încurcate. Noi, păşind pe ele, voim a le descurca -ce iluzie!.. Nu facem decât să ne afundăm în desfrânare, adică înmulţim păcatul cu sine însuşi, împuternicindu-l asupra noastră. De fapt asupra fiinţei, spre care îl revărsăm. Copii noştri îl vor duce mai departe, copii lor de asemenea, fiece generaţie dizolvând şi mai mult fiinţa, înmulţind desfrânarea.
Nu spune, oare, la Apocalipsă că Fiara e călărită de Desfrânată?...
Poate doar martirajul oferă mântuire.
Martirul (un terorist al sinelui propriu, care se ia pe el însuşi ostatic, iar ca preţ de răscumpărare cere integralitatea fiinţei -prin moarte) îşi depăşeşte condiţia insolvabilă: renunţă de bunăvoie la ea. Renunţarea la sine coincide cu renunţarea la fiinţă, la orice posesie şi putere exercitată tridimensional: asupra luişi, asupra exteriorităţii şi asupra celorlalţi. Martirul se deposedează, abandonând jocurile irezistibile ale păcatului: puterea, dorinţa, univalenţa. Devine astfel martorul unei alte tropii, care nu pune accentul pe fiinţă; el rupe cauzalitatea, filiaţia adamica; sfărâmă în absurdul propriei situatii raţiunile luciferice ale fiinţei –restituită sieşi, mântuită.
Dar... martiri sunt azi doar nebunii, teroriştii, sinucigaşii. Doar ei mai pot simţi sacralitatea a mortii, se îndrăgostesc de ea, seduşi, absorbiţi în dansul ei extatic.
Arta de a muri.

Cultura, acest orgasm impur al vieţii, rămâne în schimb condamnată la des-fiinţare. Luciferică în îndrăzneală şi adamică prin pacat, cultura e una din formele weltschmerz-ului, al maleficului existential.
Abel e martir, Cain ucigaşul îşi zideşte cetate iar fii lui vor inventa ceva care sa le faca supravietuirea (subzistenţa animală destinată autoperpetuarii) mai uşoară: meşteşugurile, artele, religia ( -suprema desfrânare a profanului ce pretinde sacralitate).
Dumnezeu a binecuvântat cu ironie pe Cain să nu moară, ci să transmită întregii omeniri, prin urmaşii săi, imboldul nestins după viaţă, după lucifericul verb a fi. Dar Abel s-a şters pe sine din Istorie.
Deoarece aparţinea Împărăţiei, el nu a lasat urmaşi, ci doar o moştenire arhetipală.