Stăm adeseori pe terasa mea de la etajul zece, eu, dramaturgul Florian, profesorul Pompiliu şi filozoful Marcel. Ne uităm în gol pînă cînd privirea ni se face punte peste blocuri. Jos, pensionarii bat aerul cu braţele în semn de salut, se ridică o şchioapă de la pămînt, apoi cad ameţiţi la umbră, lîngă transformatorul de înaltă tensiune. Abia le mai zărim ochii, albăstrele ofilite de tăria văzduhului. Rîdem şi ne alegem fiecare dintre noi un pensionar pe care să pariem. Pierdem pe rînd, niciun bătrîn nu ajunge viu în casa scărilor. Odată, unul a ajuns pînă la ghena de gunoi dar nu a fost fairplay, s-a sprijinit de gardul care împrejmuieşte zona verde, ba chiar s-a ţinut şi cu dinţii de iarbă.
Ieri însă, nea Ilarie, fost cazangiu la Atelierele Griviţa, a străbătut tot drumul şi de la uşa pe care scrie –Asociaţia de locatari, nr 26 – a dus două degete la reverul cu insignă tricoloră, a privit pieziş la noi şi a spus, fuck you ! Întîmplarea ne-a cam dat peste cap concepţia elitistă privind aplicabilitatea cunoştinţelor abstract-teoretice, aşa cum zice profesorul cînd vrea să impresioneze. De undeva, a ieşit un abur străveziu şi s-a ridicat pînă la antena Orange, bîzîind cu intermitenţă. Erau gîndurile lui Marcel care rămăsese cu gura căscată – cum de ştie Ilarie expresii din astea americăneşti, ofensatoare şi fără perdea?
Ca să ne treacă mirarea, am cumpărat cîteva sticle de vodcă, ne-am ameţit un pic şi am cochetat cu tristeţea, aşa cum le stă bine unor intelectuali subţiri. Spre seară se adunase atîta tristeţe că am fi putut să punem şi la borcan, cu eticheta – dulceaţă de tristeţi amare, 2008.
Dintr-o dată, ne-am adus aminte că noi nu avem terase cu vedere la stradă, ca alţii; că noi nu vedem cele mai tari gagici din cartier cînd ies de la solar, coapte ca nişte roşii, mirosind a smacuri scumpe. Nici măcar bucuria de-a ne spînzura online, de cablul aerian de internet, precum cei din faţă, nu o avem. În spatele blocului nu se uită nici dracu la tine dacă te spînzuri; şi apoi nu este în timp real, datorită lăţimii reduse de bandă.
De năduf, am luat alte sticle de vodcă şi ne-am îmbătat ca porcii. Apoi am privit stelele şi am plîns. Marcelino - el scrie o carte despre viaţa sfinţilor şi are o slăbiciune pentru Arthur Clarke şi fraţii Strugatki – ne-a arătat o lumină cît un vîrf de ac, parcă era un licurici clipocind în lobul urechii unei femei. Uite-o pe mama, săraca! Dramaturgul a zis că nu se poate aşa, fără un scenariu. Pompiliu a bălmăjit ceva despre oximoroane şi silogisme apoi a vomitat peste balustradă. L-am invidiat discret pentru ciroza lui.
Spre ziuă am cîntat în cor – a noastră-i fericirea/noi am ridicat oraşul Telos. Pe deasupra pieţei Chibrit s-a făcut aşa ca o fulgerare. Domnul ne zîmbea din zepelin şi pentru o clipă, zîmbetul lui reflectat în inelul de pe degetul dus la buze, ne-a luminat feţele.