Între multele nătângii ce puteau exista pe la mijlocul anilor `50, cu siguranţă una îi scotea din minţi pe toţi recruţii patriei. Zăceau prin cazărmi mai bine de trei ani, timp în care tamajori beţivi şi colonei semianlfabeţi le făceau zile fripte, într-o contradicţie totală cu cele deprinse din traiul civil, indiferent că erau plugari săraci ori lucrători prin fabricile care începeau să-şi dea binişor drumul de-acum după război. De bunul mers al treburilor prin marile unităţi militare, pe lângă comanda autohtonă, răspundea şi un consilier sovietic, cel mai adesea acesta fiind un ofiţer superior rus, cu faţă boţită şi burtos de da afară din centură şi diagonale… Ion al Gamâţei fusese crescut aproape numai de mamă-sa, Gamâţa (n-am ştiut niciodată dacă ăsta era nume sau poreclă); taică-său, secerat de un snop de mitralieră la Cotul Donului, stătea mai mult prin spitale. Îi scoteau şi acum gloanţe şi schije din el. Când au ajuns la ultimul glonţ, ce-şi găsise bun cotlon undeva prin şira spinării, nu i l-au mai extras. Colonelul chirurg aprecie că decesul ar putea surveni chiar în timpul operaţiei. Într-un fel, glonţul devenise vital. Ion nici nu împlinise bine zece ani, că făcea treabă ca unul mare: ştia să înhame, să ţină plugul de coarne, să dea cu sapa, să cosească sau să dea grâul la batoză. Tot el le-a învăţat şi pe cele două surori mai mici să ţină secera. Într-un cuvânt, era aproape capul gospodăriei. Însă asta nu a contat deloc atunci când a trebuit să plece în armată. A nimerit la o unitate de aviaţie din Ploieşti. Aviaţie, vorba vine, că el n-a sărit cu paraşuta şi n-a pus picioru în avion. Atâta doar că, în primele două luni, la instrucţie, după ce-i alergau zilnic pe câmpul din preajma cazărmii, îi canoneau ceasuri în şir într-un fel de scrâncioburi de bâlci, în care se învârteau suspendaţi cu capetele în jos ori din care săreau de la câţiva metri buni iar cu puţin înainte de a atinge pământul îi opreau cu smuncituri puternice nişte hamuri în care erau încătărămaţi. Şi asta, spuneau gradaţii, pentru a le forma serioase deprinderi de ostaşi ai aerului. Tot acum, Ion şi-a făcut o fotografie purtând pe cap o cască de aviator şi, la piept, un pistol-mitralieră cu pat rabatabil. Când l-au văzut, Gamâţa şi surorile au plâns de le-au secat ochii de lacrimi. Inimile le-au revenit un pic la loc doar după ce, la vreun an şi jumătate, Ion a venit acasă în concediu, în uniformă de postav albastru şi cu trese de fruntaş pe umăr, aşezate sub două strălucitoare aripi metalice nichelate. N-avea să spună la nimeni că, la regiment, nu era decât veselar şi că-şi petrecea tot timpul, cu excepţia orelor de somn, la cantina soldăţească. Mâna pe puşcă n-o punea cu lunile, iar de avioane de luptă ce să mai vorbim, n-avea nici o treabă cu ele. Deşi i se părea că are de făcut armată “cât calul lui Berilă” şi că duce ”viaţa lui Gojgaru”, aşa cum i-au spus gradaţii încă de când l-au luat în primire, a venit şi momentul lăsării la vatră. Odată ajuns acasă a început să-şi reia aceleaşi treburi pe care le făcea înainte de a pleca recrut. Atâta doar că acum nu prea mai avea cu cine se mai ajuta: surorile i se măritaseră, iar tat-su căzu de tot la pat. Fiind voinic, harnic şi renunţând la orice fel de distracţie, reuşi repede să pună gospodăria pe picioare. Nici nu realiză când au trecut cinci ani de când se liberase de armată. De fete n-avea timp; niciuna nu-i căzuse cu tronc, şi dealtfel n-avea deloc senzaţia că i-ar lipsi. Poate doar dacă se gândea la faptul că o mână de femeie este bună la făcut mâncare sau la măturat şi spălat rufe… Într-o zi de septembrie (ţine bine minte asta, că se făcuse mustul iar nucile erau aproape coapte), aşteptând să-i vină rândul la moară, nu răbdă să vadă o copchiliţă, ce nu prea părea să aibă 15 împliniţi ani, chinuindu-se singură cu căratul sacilor de grăunţe de la căruţă la coşul valului, să-i deşerte, iar apoi să-i umple cu făină şi să-i ducă îndărăt la căruţă. Îi făcu el cam toată treaba, o asistă protector la discuţia cu morarul când a trebuit să stabilească vama (de-l făcu pe acesta să se uite încruntat la el) şi o mai ajută să întoarcă în loc căruţa de un cal cu care era. Când îi puse hăţul şi biciuşca în mână, o întrebă, aşa, în treacăt, de-a cui era. ”De-a lui Rădeanu, din Rediul Ruginoasei, a doua casă de la cantonul «chefereului». Poţi să treci seara pe la noi, sunt numai eu cu mama, că …tata a murit astă-iarnă.” Cum o chema, a uitat s-o întrebe Ion, dar a reţinut bine toate vorbele ei. Trei săptămâni s-a frământat dacă să se ducă ori ba pe la ea. Într-o sâmbătă, după ce aranjă totul pe la animale, îşi puse balia cu apă la soare în spatele casei, se spălă, se rase, îşi puse pe el hainele de bune şi o luă de-a dreptul prin grădini către canton. De la casa lui, care era în marginea Giurgeştiului, până acolo, n-avea de mers pe jos mai mult de jumătate de ceas. Aşa cum se aştepta, a nimerit foarte uşor. Ilenuţa (aflase acum şi cum o chema) făcea mâncare afară la un fel de sobă de-i zicea cuptoraş, de fapt o plită aşezată pe căteva cărămizi de lut lipite cu hlei, întreaga construcţie fiind aşezată pe patru pari de lemn bătuţi în ogradă. Mai încolo, mamă-sa tăia zarzavat pe o scândură ce sta deasupra unei capre, în chip de masă de bucătărie, şi care clămpănea la fiecare atingere a cuţitului pentru că ori picioarele erau inegale, ori pământul era strâmb. Amundouă păreau bucuroase de vizita musafirului. În câteva clipe, pe un fund maronit de atâta folosire şi ars de gura fierbinte a ceaunului, Ilenuţa răsturnă o mămăligă mai mult tare decât moale. Apoi, pe capătul prispei, Ion avea să mănânce prima mâncare făcută de mâinile Ilenuţei. Ea şi mamă-sa au mâncat pe capră. Deşi era vorba doar de un borş sărăcăcios şi câteva jumări, scoase atunci de la borcan, cu brânză de oaie, i s-a părut că a fost tratat regeşte. O dată cu lăsarea de-a binelea a serii, cea bătrână a ieşit în drum chemată (ori nu) de cineva. Ilenuţa nu se sfii să-i spună că, după ce s-au întâlnit la moară, l-a visat în fiecare noapte şi că era sigură c-o va căuta. El, privind-o ca pe un copil ceva mai mare, nu prea ştia ce să-i spună, însă era sigur că-i place. Aşa că avea să mai vină pe la ea şi în sâmbetele următoare. Când Gamâţa l-a luat pe departe la descusut, să vadă cam despre ce-i vorba, i-o descrise cum se pricepu mai bine: că-i frumoasă, vrednică, din oameni cuminţi, că are un singur frate, mai mare ca ea, care-i însurat la casa lui, că ştie să spele şi să facă mâncare dar şi să umble la aparatul de radio…” Să vezi mamă cum îi merg degetuţele pe butoanele aparatului care le ştie pe rost, şi nu-s puţine deloc, şi are şi o mulţime de luminiţe galbene şi verzui… Eu nu cred c-aş putea să mă descurc!” ”Ei, dacă ştie umbla şi cu aparatul, înseamnă că-i fată bună, Ionică mamă!” zise Gamâţa remarcând că asta cu aparatul l-a dat gata şi neînţelegând de ce. După câteva zile, Ilenuţa se mută de tot la ei. Nu s-au putut lua de la-nceput cu cununie pentru că ea n-avea încă buletin. C-a văzut-o vrednică, nu s-a înşelat defel Ion; ţinea aproape de el întotdeauna la prăşit, iar toamna, la recoltat, ridica şi căra saci la fel de grei. Ba chiar, pe vremea cositului, lua brazda prima; îşi bătea singură coasa şi-i trăgea cutea pe gură întocmai ca bărbaţii. De înjurat, înjura tot ca bărbaţii. ”Ne belito, tu-ţi Dumnezeii mă-ti!” sau ”Ţală Surule, `n biserica mă-ti” o puteai auzi zicând de câteva ori pe zi. Peste tot, la orice muncă, era umbra lui Ion. Ani în şir a ţinut-o într-o hărnicie că ajunsese să fie admirată de toţi consătenii, dar şi invidiată de mai toate muierile. Toamna se învârtea în jurul teascului mai iute ca titirezu. Trăgea cu forţă la ştangă să stoarcă bobiţa de se făceau ciorchinii calup uscat iască. Ion aproape că nici n-avea timp s-o vadă. Bea el o sticlă, bea şi ea tot pe atât. Şi nu neapărat la făcutul vinului sau rachiului. Dacă de la ceva se întâmpla să se certe mai aprins, băuţi ori nebăuţi, ea era prima care se-nfingea în gâtul lui. Îl pocnea cât ai zice peşte, indiferent ce-ar fi tras după aceea. Întotdeauna, însă, el o bătea cu milă. A doua zi, la muncă, se purtau ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimicuţa. Cu bune, cu rele, fiind sănătoşi şi buni de treabă, în douăzeci de ani de căsnicie au realizat cea mai frumoasă gospodărie din sat. Lasă că nici nu prea dormeau ei noaptea toată; câteodată înhămau caii pe la primul cântat al cocoşilor şi dădeau iama în lanul Gostatului adunând cei mai bun pentru animalele lor care umpleau două grajduri. Îşi ridicaseră casă nouă şi au fost primii care au băgat curent. În fiecare sâmbătă Ilenuţa îşi făcea de lăut, se îmbrăca în capot şi gătea în bucătăria de vară din ogradă. Picup-ul cu plăci de muzică populară cânta la maxim pe geamul deschis al odăii de bună. Duminica «se odihnea» la televizor, la biserică mergând mai rar decât din an în Paşte. Cuconia ei ajunse să scoată din sărite aproape toată suflarea femeiască a satului. Doar pe bărbaţi îi mai puteai auzi câteodată: ”Las-o că trage din greu toată săptămâna, cot la cot cu al ei …”

***
Vremea s-a scurs cu grămada de când n-am mai văzut-o pe Ilenuţa. Mult timp nici n-am auzit nimica despre ea, nici de bine, nici de rău. Etatea ei ar putea fi astăzi undeva pe la 65 de ani. Trecând acum întâmplător pe lângă cantonul CFR-ului, între timp părăsit pentru că s-au introdus semibariere automate, am putut s-o revăd. Stătea pe vine, cu un umăr în stâlpul de pe marginea şoselei şi cu poalele adunate în mâini. Bine băută, se aşezase să se uşureze, poate şi de-un ceas, şi adormise aşa…