Ȋntr-un excelent text al lui Isaac Asimov, intitulat „Bufonul”, se povestesc, pe scurt, următoarele: exista un cerc restrȃns de hiper-super dotaţi şi un hiper-super computer. La care hiper-superii şi aşa mai departe erau singurii care aveau acces. Pentru a pune tot soiul de ȋntrebări de ale căror răspunsuri, date de calculator, depindea soarta omenirii. Unul dintre hiper-superi a ȋnceput să alimenteze, ȋntr-o veselie, hiper-superul cu o grămadă nesfȃrşită de bancuri. Pe care obişnuia să le spună cui vrea şi cui nu vrea. De aceea fusese poreclit „Bufonul”. După ce a ghiftuit bine maşina, a hotărȃt că a venit timpul să afle răspunsul ei la trei ȋntrebări:

1. De unde vin bancurile (avȃnd ȋn vedere că nu reuşise să identifice sursa lor, ele circulȃnd flokloristic, din gură ȋn gură)?

Răspunsul 1: Sunt de origine extraterestră.

2. Ȋn ce scop sunt spuse?

Răspunsul 2: Sunt teste la care este supus animalul „om” pentru a se vedea cum reacţionează ( aşa cum oamenii testează pe „cobai”, de regulă şobolani de o anumită specie, tot soiul de chestii).

3. Dacă se va afla răspunsul la primele două ȋntrebări, ce consecinţe vor apare ȋn legătură cu „omul”?

Răspunsul 3: Se va renunţa la acest tip de texte şi se vor inventa altele.

*

De atunci, nici un animal „om” n-a mai putut spune bancuri. Fiind astfel identificaţi adevăraţii bufoni ai Universului. Iar umorul nostru, adevăratul umor cu care părea a fi ȋnzestrat doar „omul”, fiindu-ne inoculat din afară, ne-a fost luat. Singurul drept care nu ni s-a luat şi nici nu avea cum pentru că provenea din interior, a fost de a produce calambururi.

La bancuri – glume spontane – se rȃde sănătos; uneori ȋn hohote.

La calambururi, doar se ricanează. Cu un rȃnjet complice şi superior; care-l face, pe cel ce le debiteză să se creadă extrem de inteligent, mult deasupra gloatei. Iar pe complici, idem.

*

Din aceste cauze, care n-ar fi imposibil să apară la un moment dat, prefer bancurile. Şi detest calambururile.

Calambururile – „jocuri de cuvinte”, mai mult sau mai puţin reuşite; de cele mai multe ori, anoste.

Bancurile - „jocuri de limbaj”. Ȋn care concluzia (subȋnţeleasă spontan) dă peste cap premisa (fără să fie un sofism care să demonstreze că „omul este măsura tuturor lucrurilor”), provoacȃnd un rȃs din toată inima.

Forma superioară, extrem de subtilă, a bancurilor, este cea de tip „koan”. Koan care, atunci cȃnd eşti pregătit, ȋţi provoacă un imens hohot homeric, interior. Eliberator.