*
NOTA: Jiddu Krishnamurti or J. Krishnamurti, ( 1895 – 1986) a fost unul dintre cei mai importanţi filosofi indieni care au ȋncercat să arunce o punte ȋntre Extremul Orient şi Occident. A susţinut conferinţe şi a participat la discuţii cu importante personalităţi din Asia, Europa şi America de Nord. La vȃrsta de 90 de ani a fost invitat să se adreseze unei reuniuni ONU. Expunerea sa a vizat pacea şi „conştienţa” (awareness). A fost distins cu Medalia Pentru Pace a ONU.

Textul care urmează a fost „brodat” pe marginea unor dialoguri publicate ȋn cartea sa ”The Ending of Time”, editată de Krishnamurti Foundation Trust Limited, England ȋn 1985.

*

Krishnamurti: Despre ce doriţi să discutăm?

G.M.: Despre timp

K: De ce?

G.M.: Pentru că avem impresia că nu ne mai ajunge.

K: Să fie vorba de cel psihologic, diferit de cel fizic?

G.M.: Se pare că da.

K: Atunci eu aş ȋncepe cu altă ȋntrebare. Mi-ar plăcea să ȋntreb dacă omenirea n-a apucat-o cumva pe o cale greşită?

G.M.: O cale greşită? Asta trebuie să se fi ȋntȃmplat cu mult timp ȋn urmă.

K: Cu mult ȋn urmă. De cȃnd a luat naştere un sentiment al devenirii interioare.

G.M.: Ce vreţi să spuneţi?

K: Să fie oare ȋntȃmplător că ȋn toate religiile trebuie să devii ceva? Că trebuie să atingi ceva? Nu este oare o evitare: ne fiind ȋn stare să explice faptele exterioare, s-a căutat soluţia ȋn interior?

G.M.: Şi au inventat ceva? Ce să fie acest „ceva”?

K: Evreii, creştinii şi musulmanii ȋl numesc păcat originar. Hinduşii au avut ideea karmei.

G.M.: Aţi sugerat că a existat un nou fapt, interior? Şi că oricare ar fi fost, oamenii voiau să-şi imagineze ceva mai bun.

K: Da, ceva mai bun: devenirea. Şi am putea spune că ei au ȋnceput să facă lucrurile mai bine ȋn exterior. Apoi au extins asta şi au spus: „şi eu trebuie să devin mai bun”. Deplasare din exterior ȋn interior.

G.M: Dacă e bine să ameliorez exteriorul, de ce nu aş deveni şi interior mai bun? Ce e rău ȋn asta?

K: Oare nu cumva să fie cauza unui mare conflict? Iar la bază să stea timpul psihologic ? Timpul ȋn sensul de „am nevoie să adun cunoştinţe spre a face un lucru sau altul”.

G.M.: Ni văd cum timpul ȋn sine să fie unicul factor.

K: Nu, nu timpul. Devenirea care implică timpul.

G.M.: Nu văd cum devenirea, deci timpul, poate cauza necazuri. Timpul aplicat ȋn lumea exterioară nu duce la nici un fel de dificultate.

K: Ba apar şi acolo dificultăţi. Dar nu discutăm despre asta, ci despre timp din punctul de vedere al lumii interioare. Pentru că ȋncerc să devin ceva.

G.M.: Da, dar cei mai mulţi vor spune că este ceva foarte natural. Trebuie să explicaţi ce este greşit cu această devenire.

K: Atunci cȃnd ȋncerc să devin altceva decȃt sunt acum, apare o luptă neȋncetată.

G.M.: Putem aprofunda asta? De ce are loc o luptă neȋncetată, distructivă? Dacă ȋncerc să-mi ameliorez situaţia exterioară apare şi aici o luptă. Dar ea este benefică.

K: Ȋn lumea exterioară da. Dar cȃnd e vorba de cea interioară apare o contradicţie.

G.M.: Şi contradicţia este….?

K: Ȋntre „ceea ce este” şi a deveni „ceea ce ar trebui să fii”.

G.M.: Nu e clar. De ce există contradicţie ȋn interior şi ȋn exterior nu?

K: Ȋn interior se construieşte un „centru” – un centru de egoism.

G.M.: De acord. S-ar părea că ȋn exterior nu se construieşte inevitabil aşa ceva.

K: Nu ȋn mod inevitabil….. Dar, deocamdată, să lăsăm asta la o parte. Atunci cȃnd facem acest lucru ȋn interior, noi ȋncercăm să ne forţăm să devenim ceea ce nu suntem. Oare creierul uman este atȃt de obişnuit cu conflictul ȋncȃt respinge orice altă formă de existenţă? Cȃnd suntem aşa cum suntem, noi dorim să fim şi altceva, care este diferit; şi deci apar două lucruri diferite ȋn acelaşi timp. Credeţi că este o explicaţie corectă?

G.M.: Ȋnţeleg asta. Ȋnsă eu aş vrea să aflu originea acestei confuzii interioare, conflict, luptă. Să fie originea „Eu nu sunt eu”?

K: Cred că ne apropriem. Dar „eu-l” – de ce a produs omenirea acest „eu”, care, ȋn mod inevitabil, cauzeză conflictul? „Eu” şi „tu”, „eu” mai valoros decȃt „tine”, etc. etc. ….Nu cumva a fost o cotitură greşită, făcută cu mult timp ȋn urmă. Aceea de a fi introdus separarea ȋntre lucrurile din lumea exterioară pentru a le putea face mai uşor, din ce ȋn ce mai bune şi apoi, perseverȃnd ȋn asta – nu din rea voinţă, ci pur şi simplu neştiind altceva, a apărut un transfer din exterior ȋn interior?

G.M.: Pare posibil. Aceasta să fie originea ȋntregului nostru conflict interior?

K: Nu sunt sigur. Dumneavoastră ce credeţi?

G.M.: Sunt ȋnclinat să cred că „transferul” de care s-a zis este numai o cauză favorizantă. Apariţia „ego-ului”, a „eu-lui” cred că are o cauză mai profundă.

K: Dacă nu mai există „ego-ul”, nu mai e nici o problemă, nici un conflict, nici un timp – „timp” ȋn sensul de a deveni sau nu, de a fi sau nu. Dar care să fie atunci cauza profundă care ne-a determinat să constituim „ego-ul”?

Fizicianul (care, pȃnă acum a ascultat cu răbdare): Oare să fie existenţa energiei care fiind atȃt de vastă, nelimitată, s-a ȋncercat să fie condensată, ȋngustată ȋn, să zicem, „minte”; forţȃnd creierul mărginit să ȋnghită nemărginitul? Şi deci creierul, ȋn disperare de cauză, s-a limitat treptat la „eu”, la „mine”?

G.M.: Să nu sporim confuzia. Să ȋncercăm să ȋnţelegem ce spunem cȃnd ne referin la „minte” şi apoi la „creier”.

F: Se spune, oamenii de ştiinţă spun, că undeva, nu cu mult mai departe ȋn timpul fizic, dacă ȋl comparăm cu cel al „naşterii” universului nostru, a apărut un „salt”, o „mutaţie” misterioasă – nu vreau să intru ȋn discutarea acestui mister – prin care omul şi-a dubla sau triplat volumul creierului. Transformȃndu-se din „Omul de Neanderthal” ȋn „Homo sapiens”. Iar atunci ar fi apărut şi ceea ce numim astăzi „conştiinţa omenească”. Care a devenit „conştientă” de ea ȋnsăşi. Spre deosebire de cea simplă, animală, care, de asemenea, era asociată creierului, dar nu era decȃt un „rudiment”, ne conştient de el ȋnsuşi. Putem oare nega evoluţia, ȋn general, şi cea de care am vorbit, ȋn particular?

G.M.: Nu cred.

K: Nici eu.

F: Atunci, măcar prin convenţie, să spunem că o astfel de conştiinţă poate fi numită „minte omenească”. Ceea ce este cu totul altceva decȃt creierul uman căruia ea ȋi este asociată.

G.M.: Putem admite. Ca să putem merge mai departe, putȃnd astfel să „comunicăm”.

K: De acord.

F: Iar ȋntre această minte şi creier ar trebui să existe ceva, o punte. Pe care am pute-o numi „introdeschidere”. Pentru că ea ȋncepe din interiorul creierului, ȋn speţă uman cȃnd ne referim la mintea umană.

G.M.: Raţionamentul pare corect.

K: Da. Să revenim acum. Prin urmare, să fie oare faptul că există energie care fiind atȃt de vastă, nelimitată, s-a ȋncercat să fie condensată, ȋngustată, să zicem, ȋn „minte”; care, putem admite că şi ea este tot de natură energetică; iar ea a forţat creierul să devină mărginit? Şi deci creierul s-a limitat treptat la „eu”, la „mine”?

G.M.: Dumneavoastră spuneţi că energia era enormă, iar creierul n-a putut s-o cuprindă? Ori a decis că nu poate?

K: N-o putea cuprinde.

G.M.: Ȋn acest caz, se pare că nu mai există cale de ieşire.

K: Nu, staţi puţin. S-o luăm ȋncet. Eu vreau doar să investighez, să pătrund ceva mai adȃnc. De ce creierul, cu toată gȃndirea lui, a produs acest sentiment de „eu”? De ce?

G.M.: Avem nevoie de un anumit sentiment al identităţii ca să putem funcţiona.

K: Da, ca să funcţionăm. Să ştim cui aparţinem. Şi oare aceasta să fi fost mişcarea ce a produs „eu-l”? Mişcarea ȋn lumea exterioară? A trebuit să mă identific cu familia, cu casa, cu afacerile, cu profesia. Şi acestea treptat au devenit „eu-l”?

F: Consider că şi acea energie a minţii a pătruns acolo.

K: Da, dar vreau să ajung la aceasta cu ȋncetul.

G.M.: Ceea ce spuneţi este corect; ȋntrucȃt acest sentiment al „eu-lui” s-a ȋntipărit treptat. Dar numai asta n-ar putea explica imensa forţă pe care o are „ego-ul”. Ar fi atunci un simplu obicei. Dar „ego-ul”, care a devenit complet dominant, a avut nevoie să devină focarul, centrul celei mai mari energii; al ȋntregii energii.

K: Aşa să fie oare? Ar avea limitarea creierul posibilitatea să cuprindă această vastă energie?

G.M.: Hai să spunem despre creier că ȋncearcă doar s-o controleze – să o aducă la ordine.

F: Energia pură ca şi cea degradată (dar care, se pare, nu există pentru că, după ultimele zise ale ştiinţei, principiul al doilea al termodinamicii nu mai stă ȋn picioare; şi asta pentru că, practic, nu există sisteme absolut ȋnchise ȋn care entropia să ajungă la limita maximă), deci energia nu are ordine. Sau – mai bine zis – are un fel de „plasticitate” intrinsecă; o potenţialitate de a putea fi structurată; adică o pre-ordine.

K: Revin, oare acesta să fie duşmanul? Faptul că ordinea energetică caută să fie impusă de creierul evoluat, cel uman? Iar o astfel de evoluţie care ȋnsemnă devenire, deci timp, a „devenit” parte integrantă a creierului? Şi dacă da, atunci abolirea timpului psihologic devine o himeră?

G.M.: Se pare că da. Căci dacă trebuie să ȋnvăţ o limbă străină sau o meserie sau orice altceva, trebuie să am timp.

K: Revenim astfel de unde am plecat. Aceasta să fie cauza confuziei omului – de a fi introdus timpul ca mijloc de a deveni mereu mai perfect, mereu mai evoluat, chiar şi mereu mai iubitor?

G.M.: Pare că dacă nu am fi făcut asta, ȋntreaga structură a psihicului s-ar dărȃma. Cum se ȋntȃmplă ȋn unele cazuri patologice.

K: Ȋntr-un fel, da. Ne-am extins capacitatea spre exterior. Iar ȋn interior este aceiaşi mişcare ca şi cea din exterior. Prin urmare mişcarea şi energia psihică este ȋndreptată spre exterior. Acum, fiţi atenţi. Dacă această mişcare se sfȃrşeşte, atunci nu cumva rămȃne, ȋn interior, un altfel de mişcare care nu mai are nevoie de timp?

F: Dumneavoastră ȋntrebaţi dacă nu cumva există o mişcare, care „se mişcă” totuşi, dar nu ȋn termeni de timp?

K: Corect.

G.M.: Va trebui să aprofundăm acest subiect. Dar azi timpul „s-a terminat”. Şi al nostru şi al celor ce ne urmăresc. Putem continua, de exemplu, mȃine (asta ȋn termenii timpului exterior)?

K: Cu multă plăcere.