Linia ferată trecea de o sută de ani prin capătul lanului Fădoreştilor. De acasă până acolo, Maria lui Fădor, văduvă acum, făcea cu căruţa, mânând caii la pas, aproape o oră. Când pleca la prăşit ori secerat, şi-i lua cu ea pe toţi cei şapte copii, dintre care vreo patru nu erau mai mari decât ulcelele, iar trei, zburătăciţi binişor de-acuma, începeau să deprindă trebile câmpului şi animalelor. Treziţi cu noaptea în cap, nicuşorii mârâiau somnoroşi şi urcau încetişor în căruţă, urmând să mai doarmă o bucată pe drum. Chiar făcuţi cu doi bărbaţi, amundoi plecaţi pe cealaltă lume, băieţii nu se separau nici într-un fel şi, ajutându-se unul pe altul, nici nu-şi mai dădeau seama ce copilărie chinuită au. Câteodată, târziu în noapte, Maria, peste care trecuse atâtea greutăţi, îi privea în somn la lumina chioară a unei lămpi de gaz cu ţilendru afumat şi ofta cu lacrimi în ochi la gândul că cine ştie ce viitor îi mai aşteaptă şi pe ei. Deşi cu toţii erau buni, harnici şi ascultători, Mitruţ, primul dintre nicuşori (aşa îi alinta Maria pe cei patru copii făcuţi cu cel de-al doilea soţ), avea un feleşag aparte. Luat pe lan, întotdeauna îi plăcea s-o vadă ghiftuită pe Marţolea, văcuţa lor ce-i hrănea cu laptele de toate zilele, adusă legată în spatele căruţei. Pentru asta, alerga toată ziua să-i adune buruienele care îi plăceau mai mult şi păpuşoii tăiaţi cu sapa la rărit. Însă, de câteva ori pe zi, se întrerupea din treaba lui ori din joacă, şi când, de la distanţă, auzea apropiindu-se trenul, se aşeza pe malul înverzit de la marginea liniei şi privea uriaşul şarpe de oţel până ce, odată trecut, ultimul vagon devenea atât de mic încât nu se mai vedea. Îl vrăjea locomotiva care, deşi neagră ca de smoală şi cu coşul fumegând, părea o jucărie; roţile, cu margini argintii şi spiţe roşii, legate câte trei (în sistem bielă-manivelă, cum avea să înveţe mai târziu că se cheamă) se lăsau iute învârtite de un piston nervos, iar de deasupra, prinse în jurul unor oale tuciurii, străluceau mai tare ca verigheta bunicii în bătaia soarelui nişte inele alămite. Cu toate că trecea mâncând pământul şi pufăind mai înspăimântător ca zmeii din poveşti, Mitruţ avea timp să vadă, după ferestrele cu perdeluţe date la o parte, doamne şi domni care nu-şi ridicau ochii din câte o carte, copii care dormeau în braţele părinţilor sau care îşi turteau năsucurile în geamul compartimentului privind câmpul. De multe ori, aceştia, deşi de lume bună cum îşi închipuia Mitruţ îi răspundeau cu căldură la salutul lui, fluturându-şi aprig mânuţele. Spectacolul acesta, care se repeta de câteva sute de ori într-o vară, le umplea de fiecare dată inimile de bucurie nicuşorilor. Ceea ce-şi dorea Mitruţ acuma era ca măcar odată trenul să oprească lângă bucata lor de pământ. Ar fi vrut să coboare, pentru câteva clipe, copiii de domni cu părinţii lor şi să-i vorbească. Cu toate că, dacă s-ar întâmpla asta, el n-ar şti ce să le spună. Dar nici nu crede c-ar fugi. Poate că dacă i-ar întinde vreunul o jucărie, ar lua-o… Lângă tarlaua Bâlbâitei, vecină cu a lor, în vârful unui stâlp metalic, un braţ de tablă cu un ochi la capătul rotunjit era tot timpul ridicat. Le-au spus lor cei mari că trenul opreşte doar dacă braţul s-ar lăsa în jos spre linie întocmai ca o mână de om care îţi face semn să stai. Se termina toamna de-acum, urmând amar de zile când nu trebuiau să mai vină pe lanul de lângă linie, şi semnalul rămânea veşnic deschis. Trenurile se apropiau şi se depărtau la fel de vijelios. Totuşi, într-o zi călduroasă de octombrie, aproape de Sfântul Dumitru, minunea avu loc. Braţul semnalului mecanic ţinu în loc acceleratul Iaşi-Timişoara minute în şir. Ceva s-a petrecut în Gara Vereşti că impegatul nu reuşea cu nici un chip să-i facă intrare. Mitruţ văzu atunci o domniţă care coborî încet dintr-un vagon ce avea o dungă galbenă trasată pe deasupra geamurilor (era de clasa întâia) şi se apropie de locul unde el şi frăţiorii lui priveau minunaţi ca la o imagine de basm cu spiriduşi şi zâne bune. Împrăştiind în jur miros de parfum de flori, le întinse o cutie căptuşită cu staniol plină cu bomboane de ciocolată. I-a mângâiat pe cap pe fiecare, le-a spus vorbe pe care nu le-au mai auzit vreodată, iar lui Petruţă, mezinul, care începuse să plângă, i-a şters lacrimile cu batista ei. De pe scara vagonului, nişte copii, nu mai mari decât ei, îndemnaţi de părinţii lor, i-au chemat şi le-au dat propriile lor jucării: o maşinuţă, un ursuleţ de pluş, un pistol de plastic. Domniţa le mai spuse să nu fie supăraţi pentru că, atunci când vor fi mari, se vor plimba pe săturate cu trenul...
Şuieratul brutal al locomotivei, la care conductorul răspunse ridicând un steguleţ galben şi suflând anemic într-un ţignal ţinut între dinţi, întrerupse totul…