| |
|
| |
|
- Bunico, îţi mai aduci aminte prima zi de şcoală?
Are optzeci de ani; nu mă aştept să-şi amintească. Dar mult aş vrea.
- Eeei, mamă, cum aş putea s-o uit!?
- A fost aşa frumos?
- Stai să vezi frumuseţe! Mă gătise şi pe mine mămica, cu ce-a dat Dumnezeu – că nu prea aveam de niciunele, îmi făcuse trăistuţă (acuma-s fel şi fel de ghiozdane; p-atunci, care-avea o traistă de urzicuţă – aşa-i zice la materialu-ăla – era ajuns). Eram mândră foc, ce mai! Mergeam ţeapănă, cu mâinile departe de corp, să nu mă şifonez.
În curtea şcolii, printre copii, era şi-o vlăjgancă – una dintr-a patra. Io nu mai văzusem namilă ca ea pân-atunci, am zis că-i vreo învăţătoare. Îmi zice aia: „Joiţo (nu-ş’ de unde mă cunoştea), ce haine frumoase ai! Să le stăpâneşti sănătoasă!”. Io m-am bâlbâit toată – niţel de mirare, oleacă de emoţie – şi, cum mă-nvăţase mămica de-acasă („să spui „săru’mâna la toată lumea!”), unde-am văzut-o mare-aşa, numa’ ce mă trezesc zicându-i ăleia „săru’mâna”. Au râs toţi copiii...parcă şi-acu muşcă râsu-ăla din mine.
Am lăsat, ruşinată, capu-n jos şi-am rupt-o la fugă, înapoi spre casă. M-am oprit drept la mămica-n braţe şi i-am zis că nu-mi mai treb’e şcoală. Chit că atâta mă bucuresem că m-a trimis.
- Cum te-a convins să te întorci?
- Ha! Era ceva de care mi-era mai frică decât de vlăjgancă: vaca. Aş fi făcut orice ca să scap de dusu’ ăleia la câmp. Ce i-am mai slugărit p-alde frate-miu! Eram în stare să-i spăl şi pă picioare, numa’ să să ducă ei. Aşa că mămica m-a ameninţat că mă trimite cu vaca dacă nu mă-ntorc la şcoală. M-am dus, ce era să fac? Nu mă-ntreba cu ce inimă. Ăia,-ntre timp, uitaseră, da’ io tot muream de necaz şi-mi ziceam c-o să râză de mine. Numa’ vlăjganca a râs. Şi-atunci am făcut-o şi mai de oaie – i-am zis: „Ce-ai, bre, cu mine?”. Nu ştiu de ce nu puteam să crez că şi aia-i tot copil, ca şi noi.
Şi pun’te iar ăia pă râs! Da’ n-am mai fugit. Dintr-o dată, mi-a venit şi mie să râz cu ei.
Da’ n-am uitat, nici acu’ n-am uitat...
- Mai deştept tac-tu mare. Ăla nici nu s-a dus în prima zi la şcoală. A plecat de-acasă zicând că se duce, a repezit traista-n nişte tufe de liliac şi dus a fost. La gârlă. Că la şcoală i-a fost ruşine să meargă desculţ. Că erau opt fraţi şi n-aveau decât patru perechi de pantofi. Care să scula primu’, ăla să-ncălţa. Adică ce zic io pantofi? Gumari. Dacă nu cumva chiar opinci. Şi-uite-aşa, azi la gârlă, mâine la gârlă...pân’ l-a prins tac-su şi i-a tras o chelfăneală de zile mari.
Ei, mamă, ce vremuri!
Da’, aşa amărâţi cum eram, făceam şi carte – bruma-aia care-a fost, râneam şi-n grajd, culegeam şi porumbu’. Şi să vezi parascovenie – mai aveam timp şi să ne jucăm.
Voi ce-nvăţaţi acuma la şcoală?
- De toate.
- Îhmmm. D-aia sunteţi aşa deştepţi şi lumea merge din rău în mai rău.
Râde.
- Da’ bine, barem, că ne-am încălţat. Va să zică... s’tem mai încălţaţi ca-nainte.
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text

| alma -
2008-03-01 |
Ai darul povestirii, care bucura ochiul si sufletul. Frumos.
|
| Dedal -
2008-03-02 |
dialogul/interviu e fără cusur (de scenarist profesionist), iar personajul bunicii povestitoare pare aproape, mişcându-se hâtru/vioi şi universal (cititorul o îndrăgeşte şi îşi aduce aminte de bunicii "proprii şi personali") -
aş opina, pentru deplinul imaginii şi firescul ironic spre "lumile noi", ca superbul joc de cuvinte din final să aparţină tot bunicii:
"Râde. Şi aruncă o privire spre pantofii de toate mărimile răspândiţi prin hol:
- Da’ bine, barem, că ne-am încălţat. Va să zică... s’tem mai încălţaţi ca-nainte."
|
| Florinel -
2008-03-02 |
Alma, Daniel, mulțumesc.
Darul povestirii și pe cel al imaginației le am de la ea. Când mă plictiseam de poveștile pe care le tot auzisem și strigam ”vreau alta”, îmi inventa povești de care n-auzise nimeni.
Cât despre jocul de cuvinte din final, în mod cert aparține tot bunicii, dar probabil am exprimat asta cam ambiguu. E foarte bună sugestia de continuare după ”râde”, în felul acesta nu există dubii legate de cine a spus replica.
|

|
|
|