Un transfer, la spartul târgului, de la un liceu la altul, trebuie că-i dubios din cale-afară. Şi zic asta pentru că, atunci când se apropie bacalaureatul, nu se mai trag sfori pentru mutări, oricât de bună ar fi o şcoală. Însă, trebuie să spunem că ne aflăm undeva spre sfârşitul anilor 70, iar la şcoala în chestiune miza absolvirii era una aparte: până şi ultimul absolvent primea repartiţie la uzina de vagoane pe lângă care fiinţa, pe un post de lăcătuş, strungar, frezor, electrician ş.a.m.d. ori la vreun triaj din oraşele „nod de cale ferată” din ţară. Într-un an-doi intra în partid, primea casă „la bloc”, urma cursul de maiştri, ce mai, ca ceferist, era un om făcut. Aşa or fi gândit şi ai lui Răduţ Pălălaie, când au decis, către sfârşitul clasei a XI-a, să-l transfere de la un liceu teoretic, dintre puţinele şi de calitate care mai rămăseseră pe atunci, la Liceul CFR. Acesta din urmă era frecventat aproape în exclusivitate de băieţi de la ţară (căminul şi cantina erau gratis), la materiile de bază învăţându-se despre rezistenţa la încovoiere a şasiului de vagon, repartizarea sarcinii pe osie, tampoane elastice, frâne pneumatice, gresaj, boghiuri, suspensii multiple, cârlige de tracţiune ş.a., într-un cuvânt: „meserie”. Disciplinele umaniste aveau o pondere mai redusă, fiind un fel de cenuşărese ale programei. Din adormirea cvasigenerală ce domnea prin clase doar profesorul de matematică te mai scotea cu câte o scatoalcă după cap. Şi asta pentru că Ţibuleac nu avea răbdare cu învăţăceii nici la predare, nici la ascultare. De scatoalce n-avea să scape nici Răduţ Pălălaie, deşi, de la o poştă, se vedea că ştie mai multă matematică decât cei pe care îi păstorea Ţibi de aproape trei ani şi care îi cunoşteau metehnele în amănunt – dese şi îndelungi întârzieri la clasă, jocul de cărţi, pe bani, cu ceilalţi „profesori” şi cu unul din securiştii târgului -, iar în ce-i privea: „repetenţi zero, dar nici un promovat necaftit!” Dealtminteri regretele pentru că acceptase transferul, de Ţibi erau legate. Dar nu mai putea da înapoi; l-ar fi supărat pe taică-su, care, maistru arcurar la Uzina de material rulant ce patrona liceul, lupta din toate puterile să-i netezească drumul către cariera ceferistă. În schimb, la literatură, istorie ori filosofie, Răduţ abia putea fi oprit de profesori când intervenea în dezbateri. Vorbea ca la carte, îndelung şi fără să se repete, iar ceilalţi îl ascultau cu gurile căscate. Mulţi au prins invidie pe el pentru că profesorii ridicaseră ştacheta văzând nivelul cunoştinţelor noului venit. Ba chiar, după analiza literară a operei comice „Mielul turbat”, de Aurel Baranga, când în urma unei pledoarii de aproape un ceas a luat cel de-al nu ştiu câtă-lea zece la Română, ofticosul de Antohe (din banca a treia, azi comisar de poliţie), i-a scornit-o instantaneu: „Turbatu”. Nu se ştie unde şi cum îl atingea această poreclă, dar, odată strigat „Turbatu!”, n-o scoteai uşor cu el; Răduţ te fugărea, sărea la bătaie şi lucrurile se complicau pentru că era atletic, fiind de departe cel mai înalt din clasă, dacă nu cumva chiar din şcoală. Bacalaureatul l-a luat primul. S-a jucat cu subiectele de algebră şi analiză matematică. Şi pentru că în anul acela se împlinea o sută de ani şi de la naşterea lui Arghezi şi de la a lui Sadoveanu, la Română căzu „Meditaţia filosofică argheziană în prelungirea celei pascaliene” şi „Componenta istorică a operei lui M. Sadoveanu”. Pe nu mai puţin de 21 de pagini a tratat Răduţ subiectele şi a luat zece cu felicitări. Următorul pas al lui a fost însurătoarea. N-a insistat deloc să intre atunci la vreo facultate. După dorinţa tatălui, s-a încadrat imediat „în producţie”, la Atelierul de distribuitoare pneumatice pentru frâne, ca să-i „meargă” vechimea. La scurt timp, în armată a nimerit la batalionul de intervenţie al Securităţii din Lugoj. A făcut militărie la cataramă, vreun an şi jumătate, a ajuns până la gradul de sergent, dar armata nu i-a plăcut defel. Poate şi pentru că acasă îl aştepta nemângâiată tânăra-i soţie şi pe el îl rodea dorul pe toate părţile. Apoi, delicateţea lui, firea meditativă şi aplecarea către marile opere literare nu prea puteau avea ceva în comun cu cadrul cazon în care a comunica însemna, cel mai adesea, a urla. Scrisorile trimise neveste-si erau grăitoare în privinţa frământărilor lui. Vica le citea udându-le cu lacrimi dar şi înflăcărată la ideea că rămâneau tot mai puţine zilele până când vor fi iar împreună, când nimeni şi nimic nu-i va putea despărţi vreodată. Nu mai puţin adevărat era şi că bătăile de ciocan ale inimii i le dădea, mai ales, întruchiparea dorinţei amândorora, împărtăşită încă de la „vârsta cravatei cu tricolor”, de a avea doi copii; de bună seamă, fată şi băiat.
***
La toate acestea dar şi la câte altele se gândea proaspătul rezervist, Răduţ Pălălaie, în compartimentul trenului „liberării”, care, pe parcursul a 18 ore, urma să-l ducă de la Timişoara la Iaşi. Două sau trei vagoane, din acelaşi tren, fuseseră puse la dispoziţia armatei pentru a „repatria” soldaţii lăsaţi la vatră proveniţi din judeţele Moldovei. Cei mai mulţi, în jurul câte unei sticle de tărie, povesteau prin ce trecuseră sau ce urmau să facă. Alţii cântau de mama focului. În acel vacarm, Răduţ se străduia să înţeleagă ce povesteau „bătrânele cătane” din preajmă-i, între care el nu avea nici un cunoscut, dar care aduseseră în discuţie numele unui apropiat al său – caporal Viorel Gândac, care îi fusese, pentru o scurtă perioadă, coleg de liceu şi, mai apoi, de muncă. „De-l prind, îl sparg!” spune unul de pe lângă Roman. „Îi iau gâtul … turnătorul dracului!” intervine altul. Curios, Răduţ se interesă despre …gravele isprăvi ale lui Gândac pentru care, vede acum, trebuie să plătească cu capul. Unul, aprins bine de băutură, i-o şi aruncă: „A, eşti de-al lui!? Vezi că turnătorii ar trebui aruncaţi din tren cu capul în jos!” Evident, deşi n-a fost scutit de emoţii, nu s-a întâmplat nimic. Gândac n-a fost deloc prin prejmă, întâmplarea făcând să nu coincidă zilele liberării. Veteranii au adormit, pe rând, cu toţii, iar după câteva ceasuri, când le-au trecut şi somnul şi aburii alcoolului, au rămas tăcuţi. În scurt timp au început să coboare prin gările lor, nu mai înainte de a-şi strânge mâinile nostalgici şi a-şi promite, cum se întâmplă în atari împrejurări, că vor ţine legătura şi se vor întâlni măcar o dată pe an. Aiurea. Ştie naiba dacă din acele multe perechi de ochi se vor întretăia în priviri măcar două vreodată în viaţă. Şi atunci, din cauza inerentelor poveri acumulate, s-ar putea să se rateze momentul. Oricum, Răduţ a apucat să se lămurească în privinţa lui Gândac. Acesta, ca transmisionist al batalionului de grăniceri, se deplasa în misiuni specifice, prin rotaţie, la pichetele de pe frontieră, ocazie cu care, la unul dintre acestea, a putut să vadă că soldaţii ţineau pe sub saltele muniţie de manevră. Cartuşele erau sustrase la tragerile de noapte, când un anumit număr se subtiliza din încărcătoare, la final raportându-se consumată întreaga raţie. Pentru control, ar fi trebuit predate tuburile goale, dar se admitea o anumită pondere a celor „negăsite”, pentru că, în afară de faptul că şedinţele se derulau pe întuneric, poligonul era ori arat, ori năpădit de vegetaţie. La pichetul cu pricina, nefiind nici un cadru, ofiţer sau subofiţer, căruia să i se ştie de frică, disciplina militară era doar o vagă amintire. Sergentul, chiar cu „regimentală”, era încălecat de toţi. Dacă ar fi fost să vină cineva în inspecţie, de la companie sau batalion, ar fi fost observat de la o poştă, pentru că singurul drum, lung şi foarte glodos, tăia drept pe mijloc dealul înalt dinspre …ţară, în partea cealaltă şerpuind graniţa cu sârbii. Santinela permanentă, cocoţată în foişorul din şase module, n-avea grija frontierei cât era cu ochii pe drumeagul de pe care putea veni un …pericol mult mai mare (Doamne fereşte, comandantul sau şeful de Stat-Major!). Cartuşele manglite erau trase, ca atare, pentru distracţie, dar puteau avea şi efect ucigător dacă pe ţeava kalaşnikov-ului se introducea o bilă metalică ori chiar vergeaua de oţel folosită la curăţarea armei. Prin această metodă, camarazii vânau căprioare, dar foarte bine, puteau şi să se împuşte între ei. Neinspiraţi, nu s-au ferit deloc de Gândac. Acesta, întors la batalion, a raportat, despre cele văzute, comandantului. În mai puţin de o oră caporalului Viorel Gândac i s-a emis ordin de mutare în cu totul altă parte a frontierei de Vest, iar pichetul X era cu susul în jos. Ofiţerii veniţi cu două ARO-uri aveau să confirme spusele lui Gândac. Evident, din dorinţa de a nu se înregistra unitatea cu „eveniment”, totul a fost minimalizat, în consecinţă neaplicându-se cine ştie ce pedepse. Totuşi, de a doua zi, un plutonier a fost trecut la comanda pichetului, iar părăsirea sectorului de către acesta urma să se facă doar cu aprobarea expresă a comandantului de batalion…
Cu valiza de lemn în mână, în care credea că rămân închise toate poveştile cătăniei, şi capul aplecat pe geamul vagonului, Răduţ o zări pe Vica încă din dreptul macazului de intrare în gară…
***
Anii au trecut ca berzele în zbor. Când se adunaseră destui cât să umple veacul pe un sfert, clasa de vagonari de altădată s-a strâns în păr. Aproape jumătate dintre maiştrii şi profesorii prin mâinile cărora le-au trecut foştii elevi veniseră şi ei. Uscaţi şi gârboviţi, păreau doar umbrele celor care au fost odată. Doamna de chimie, fosta dirigintă, strigă catalogul clasei a XII-a B. Fiecare vorbeşte despre propriile realizări. Mulţi lucrau la Uzina de vagoane şi aveau câte 2-3 copii, elevi de liceu la rândul lor. Alţii erau şomeri şi trăiau la ţară muncind pământul şi crescând animale în gospodăriile moştenite de la părinţi. Vreo doi sau trei erau comisari de poliţie, iar Gândac ajunsese profesor universitar. În toiul parangheliei intră un ofiţer înalt, în uniformă albastră, având grad de colonel, cu însemnele justiţiei militare. Colonelul Răduţ Pălălaie avea să relateze că, după câţiva ani de producţie, a urmat şcoala de ofiţeri de infanterie, ajungând să treacă prin mai multe sectoare: de pregătire politică, la Regimentul 13 Medgidia, ori de cadre (după Revoluţie), la Armata a II-a Buzău, ca, în final, terminând Dreptul, să fie convertit magistrat militar. Avea o fată, studentă eminentă, tot la Drept, şi un băiat, care, din a doua încercare, intrase la medicină…
***
Volicov Mihăiţă, fizicianul clasei, n-avea să răspundă. Spuneau unii că s-ar fi ţicnit. Umblă prin oraş într-o haină lungă, peste care se strânge cu un curmei, iar sub braţ, alături de o Biblie, poartă o lanternă mare, chiar şi ziua, ca anticul Diogene din Sinope... Doar că nu doarme într-un butoi, ci la casa parohială a bisericii pentru care cerşeşte trecătorilor bani de reparaţii. De-şi întâlneşte vreun fost coleg, îi spune conspirativ şi stereotip: „Ai grijă, Satana-i peste tot!... Mergi cu Domnul!… Ai grijă, Satana …”