Părintele Fotea a venit în parohia noastră de pe băncile şcolii. Încă de la primele slujbe enoriaşii remarcaseră că stăpânea meseria „la sânge”. Nu tu bâlbe, nu tu timpi morţi…, nici nu realizai când se scurgeau câteva ceasuri. Dar şi ce cuvântări ţinea! Atingea profund, dar nu brutal, folosind o grămadă de pilde, cam pe toţi cei aflaţi pe cale să intre în stăpânirea Diavolului, de la beţivii comunali, care stăteau zilnic în faţa bufetului cu nasul în stacana de votcă „Cristal”, la procesomanii care îşi târau prin judecăţi, din te miri ce, megieşii sau neamurile… Pentru că-şi găsi credincioşii cam rupţi de lume, trebuindu-le jumătate de zi să ajungă cu căruţa la oraş, părintele îi anunţă că le va face şi o gară în sat. Linia ferată şerpuia printre prispele lor, dar trenurile treceau glonţ, hurducându-le casele de chirpici din temelii, fără să fi oprit vreodată. Evident, nimeni n-a stat să creadă o iotă din promisiunile preotului „cel nou”, dar undeva în jur de un an „cursele personale” staţionau pentru două minute în „Halta Popii”. A bătut, pentru asta, sute de drumuri la ministere, CSP, institute paranaţionale, a făcut memorii şi a stat cu zilele în antecamerele unor mari demnitari „de partid şi de stat”. Devenise cunoscut la cele mai înalte niveluri şi autoritatea morală îi crescuse pe măsură. Intervenţiile pentru o repartiţie de butelie, de lot pentru casă sau pentru obţinerea unui loc de muncă pentru tinerii enoriaşi erau bagatele. Forurile comunale şi judeţene nu-l prea puteau refuza. Dacă totuşi se întâmpla, în câteva zile venea cu semnături ministeriale de la Bucureşti. Acum, e adevărat, niciodată nu era deplasat în solicitări, dar erau mai tot timpul pe undeva la marginea regulilor sau nu aveau un precedent clar. Nefiind hapsân (mersese până acolo încât, uneori, să oficieze gratis sau să „dea rest” dacă aprecia că unul îi dă vreo sumă în neconcordanţă cu puterile lui), deveni adulat de toată suflarea satului. Cam 10-15 ani a ţinut povestea aceasta. După „revoluţie”, lumea se-nrăise ceva de nu-i adevărat. Pe hudiţele glodoase şi liniştite de altădată apăruseră ca din pământ crâşmele particulare. Tăriile industriale erau la putere, iar măgăoaiele îţi luau auzul, cu manele, şi în zi de lucru şi sărbătoarea. Cu vorbă bună n-a avut nici o şansă părintele. Rugă apoi şeful de post să facă ceva pentru a le retrage autorizaţiile măcar bodegilor din vecinătatea bisericii, pentru că nu-şi mai putea ţine slujba nici cu uşa şi geamurile închise. Pentru că n-a reuşit, i-a luat de gât pe „patroni” şi s-a bătut pe bune cu „consumatorii”. Unuia i-a mutat o falcă, altuia îi fisurase două perechi de coaste şi uite aşa începuse cu judecăţile prin tribunale. Mai în vară prinse unul la cosit iarbă în ţintirim şi îi aplică (laiceşte) un „cap în gură” de-l lăsă fără dinţi. Inspecţiile „de sus” curgeau gârlă şi începu să primească avertismente şi mustrări. Dar atât. Părintele Fotea se apăra straşnic. Singur, fără avocat, chiar şi în procesele penale. Sfinţia-sa terminase Dreptul (la fără frecvenţă) şi ştia bine cum se pune problema. Nu ţi l-ar fi pocnit acum cu martor pe unul, nici în ruptul capului. În geanta neagră, din piele, pe care o purta mereu cu el, stăteau cuminţi, alături de molitfelnic şi patrafir, Codul penal şi Codul de procedură penală. Numai să-l fi văzut oţărându-se pe unul ori să-l fi auzit înjurând prin preajmă-i, că-i făcea încadrarea (juridică) „pe loc”: „Ha, ha! Io-te ici, la lege: infracţiune!...”, jubila bătând cu arătătorul în foaia cu textul incriminator. „Te bag la beci, ca popa, de la trei la şase luni! Şi să ştii că acţiunea se pune în mişcare la plângerea băiatului (mea – n.n.) pe care am s-o fac uite-acuşica...”