Despre Lache al lui Manu unii ar putea spune, de te iei cu ei în vorbă, că nu au prea multe cuvinte de laudă. Ba chiar că, în anumite împrejurări, s-a făcut de panaramă în sat. Alţii, măcar doi din trei, din contră, zic că obştea se poate mândri cu unul ca el pentru că şi-a crescut bine copiii şi lasă şi ceva gospodărie. Acuma, ce-i drept e drept, îl puteai vedea desişor pe la crâşmă. De aceea s-a şi ales şi cu un alt nume decât cel din buletin, Manu Trascău, mult mai cunoscut. L-a “aranjat“ unul pocit rău la gură, pentru că, deşi trecuse de atunci 20 sau 30 de ani, nimeni nu-i mai spunea altfel. Nici măcar poştaşul ori preotul paroh. De fapt cu biserica nu prea avea el multe în comun. Poate şi din cauză că de la casa lui până la biserică erau trei crâşme. Dacă ar fi fost trei biserici până la bufetul sătesc, altfel ar fi stat lucrurile..., spunea chiar el făcând haz de asta. De tânăr, după primara din sat şi după armată, a lucrat tot la gară. L-au băgat şi în partid (comunist). Mai târziu deveni absolvent de opt clase de şcoală – patru făcute normal, la timpul lor, iar alte patru, la comasată, când, aşa cum povestea chiar el, nu fără umor, directorul şcolii din sat a adunat toţi membrii de partid şi, într-o vacanţă de primăvară, le-a dat întreg gimnaziul. Aşa era ordin pe atunci de la Judeţeană. Ieşit la pensie, hăt încoace, şi avându-şi aranjaţi toţi copiii pe la casele lor (mulţişori, vreo şapte), stătea după-amieze întregi cu “băieţii“ pe terasă, la bere, în bătătura unuia privatizat, Bariz. Câteodată şi în zilele de lucru. Când era răcoare serveau mai multe rânduri de şpriţ ori tărie. Rom. Mai ales iarna. “Băieţii“ aveau cam aceleaşi preocupări. Cel mai mult se ataşase de Crupă. Acesta, pensionar şi el de o bună bucată de vreme, avea o vorbă pe care o spunea de o sută de ori pe zi: “Tu-i crupa mă-sii de treabă!”, şi Crupa îi spuneau toţi acuma. Patronul, pentru că nu prea mai avea mulţi clienţi în afara lor, mai flecărea şi el cu ei. Chiar dacă unii ziceau că mai botează băutura, era un om săritor şi de treabă. Când nu servea el muşteriii, fiind plecat cu treburi pe la Târg, rămânea Bariz-fiul, un băieţaş „spirt”, ce nu părea să aibă mai mult de 18-19 ani. Deşi ştia că-i mare păcat să lungeşti vinul, patronul se amăgea cu gândul că ar putea fi iertat pentru că dădea şi multă marfă pe datorie, fără nici un fel de dobândă, aşteptându-i cu săptămânile pe unii. În noaptea de Înviere, însă, Bariz, poate cuprins de unele remuşcări, ori unde a fost şi pe la mormântul neveste-si de-a-ntâia, moartă acum zece ani, avu un vis groaznic. Se făcea că i s-a dărâmat prăvălia, ca după un cutremur mare, prinzându-i dedesubt şi omorându-i băiatul împreună cu doi prieteni ai acestuia, tot din sat şi de aceeaşi vârstă. Ceva mai departe, Trascău şi Crupă muriseră amândoi la masa pe care o ocupau de regulă, striviţi de plafonul greu căzut peste ei. Peste tot era sânge, mult sânge… Deşi nu era nici trei dimineaţa, lac de sudoare şi cu zeci de junghiuri reci prin şira spinării, patronul nu mai putu adormi la loc. Şi după o jumătate de oră, ciocanele inimii dădeau să-i spargă pieptul. La ziuă, după ce s-a spălat cu apa în care erau oul roşu şi bănuţul de argint, îşi mai reveni puţin. Dar tot simţea în jur că avea să urmeze ceva rău. Îi povesti despre toate acestea mătuşă-si Saveta (evident, până la prânz aflase jumătate de sat !). Nu mai avea chef nici de afaceri, nici de nimic. Puse lacătele pe obloanele prăvăliei, încuie şi poarta de acces pe terasă şi vru să plece de acasă. Îl ţintui însă un telefon. „Agentul principal Cutare, …, fiul dumneavoastră …, împreună cu …, as-noapte la ora două a intrat cu autoturismul într-un parapet de beton cu 120 kilometri la oră. Ne pare rău, dar n-au putut fi salvaţi…” Da, el îl lăsase la discotecă şi tot el îi dădu cheile maşinii… Deci, visul şi presimţirea lui erau acum confirmate. Cel puţin în privinţa celor trei tineri. De Izvorul Tămăduirii au fost înmormântaţi în costume de miri şi a venit să-i vadă lumea din şapte sate. A fost jalea de pe pământ... Dar viziunea lui Bariz se potrivi şi în privinţa celorlalţi doi, mai bătrâni. La puţin peste o săptămână, muri Manu Trascău. Priveghi, pregăteală, lume multă. Cei ce poposeau în odaia unde era pus sicriul primeau ţuică şi prăjituri pe săturate. A doua zi de priveghi era de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Oleacă drojdit, cum era de obicei, pe la ora unu apare şi Crupă. Mai stă, mai povesteşte amintiri avute împreună, după care dă peste cap vreo 2-3 păhăruţe de rachiu. Apoi, exact cum nu-l caracterizează, intră într-o meditaţie adâncă. La plecare, pune mâna pe umărul mortului şi-i spune întocmai ca unuia viu care l-ar fi chemat să meargă undeva: „Îngăduie, te rog, Manule, 2-3 ceasuri, că te ajung şi eu din urmă. Acu` mă duc să beau o bere în cinstea ta!” Fetele lui Manu, crezând că vrea să stingă efectul tăriei, l-au poftit cu vin. Da` el nu şi nu, că se duce la colţ să tragă o bere, după care vrea să plece după Manu. Niciunul dintre cei de faţă nu l-au luat în serios. Aşa-i omu` când bea un pahar mai mult, şi-au zis. Însă, fix la cinci, după ce a stat trist cu halba în faţă în bufet la alde Tăgârţă, a ieşit, s-a aşezat liniştit jos, lângă gard, şi a murit instantaneu. Nu a putut sta prea mult despărţit de Manu, au fost de părere cei mai mulţi.

***
„Ce mă făceam eu acu`, fa-hăi, să mă fi visat şi pe mine al lui Bariz cu râsâchituri în cap?”, o întrebă Saveta lui Mocârneaţă pe baba Varvara. “Că joi am procesu` cu lacomu` de Vasile al lui Şchiopu` care a mutat gardu` aproape trei paşi pe pămâncioru` meu de la Toloacă ”. Saveta are 82 de ani, iar Varvara este mai în etate decât ea cu vreo nouă ani. Chiar aşa, ce se făcea?