Manolescu Gorun -- Sfȃrşitul timpului: Prolog la o discuţie (virtuală) cu David Bohm şi Jiddu Krishnamurti -- proza

alma - 2008-03-01

Ce e cu "2012/ Mel Gibson/ sfȃrşitul timpului/ trecerea ȋntr-o altă dimensiune/ criză/ căldură/ ȋngheţ/ imense monşericule!" ?

Poate ca ar fi interesant de dezvoltat fiecare idee in parte, dintre cele de mai sus. Ca asa...

Sixtus - 2008-03-02

Alma,

Cauta pe google "anul 2012". Ci ca atunci, dupa calendarul maya, timpul nu va mai exista. se vor petrece tot soiul de fenomene aiurea cu pamantul (se vor inversa polii magnetici si alte alea). Mel Gipson toarna un film pe tema asta, numit Apocalipsa, care, se pare, va fi lansat in iunie a.c. - suntem in plin New Age. Care merge mana in mana cu PoMo.

Cat despre dezvoltarea ideilor din prezentul text... o voi face in textul care va urma (candva): discutia (virtuala) cu D. Bohm si Krishnamurti (Ei chiar au avut discutii in legatura cu "sfarsitul timpului" care, insa, se referea la "timpul psiohologic", stranse intr-un volum "The ending of time", editat de Krishnamurti Foundation Trust Limited, England in 1985. Volum pe care l-am consultat mai demult.)

alma - 2008-03-02

De ce spui ca postmodernismul merge mana in mana cu New Age? Interesanta, daca nu cumva, ciudata afirmatie. Astept lamuriri, sunt tare curioasa. Scrie un eseu despre.

Sixtus - 2008-03-02

Tot incerc. Dar nu pot s-o fac dintr-o data. Am nevoie de mai multi "pasi". Pentru ca "eseistul [prost, bun – asta rămȃne la latitudinea cititorilor] urmează un itinerar nesigur, ȋntortocheat şi ne invită să-l urmăm [cum ȋncearcă să] defrişeze, tăindu-şi drumul prin desiş. Şi dacă o astfel de cale se va dovedi că dă ȋntr-o fundătură, acesta e un risc frumos, asumat". Asta ca sa ma auto-citez.

Multumesc pt. interesul pe care l-ai acordat acestui text (puzzle) pus cu furca.

alma - 2008-03-02

In primul rand, are legatura postmodernismul cu New Age sau doar ca interval de timp? Apoi, daca raspunsul e afirmativ, in opinia ta, lasa-mi un indiciu, de la care sa incep firul logic.

Sixtus - 2008-03-02

Succint:

1. Sunt două curente. Care, plecate dintr-o rădăcină comună, au ajuns să curgă ȋn sensuri contrare.

2. „Rădăcina” este noua „realitate”. Dictată de explozia infrastructurilor ȋn general: a transporturilor aeriene şi terestre, dar, mai ales a „magistralelor telecomunicaţionale ” (tv, telefonie mobilă, internet). Care au ajuns să formeze reţele „globale” (fizice – transporturile; virtuale – comunicaţiile) ȋn plină expansiune. Rezultatul: o interacţiune dementă , contradictorie, pe toate planurile (religie, filozofie, artă, societate, economie şi ce-o mai fi). Ȋn „timp real” , adică ȋntr-un „timp” care se aproprie de „instantaneitate”. Instantaneitate Ȋn cadrul căreia viitorul este absorbit ȋn acest timpul real; trecut nu mai are timp să mai fi avut loc ; prezentul a devenit un fel de prezent continuu care se „schimbă” mereu fulgerător . Interacţiune căreia nu i te poţi sustrage prin „detaşare”. Şi ȋn care o serie de „tabu-uri” ţinute sub capac prin tot soiul de „cutume”, mai mult sau mai puţin să le zic, cu un termen generic, „morale”, ale diverselor comunităţi, de asemenea, mai mult sau mai puţin „ȋnchise” pȃnă acum, dau dintr-o dată ȋn clocot şi fac să sară ȋn aer orice frȃnă, inclusiv anumite „supape de siguranţă” specifice fiecărei comunităţi (condiţionări ale tradiţiei ca şi „cutumele”) prin care presiunile de orice natură se mai relaxau cȃt de cȃt. Astfel, mai există doar două posibilităţi: fie o dispariţie ȋn final gen sinucidere (conştientă sau nu) , fie luarea unor decizii la fel de fulgerătoare ca şi schimbările „ȋn timp real” ale zisei reţele, prin care să ȋncerci să supravieţuieşti. Dacă se poate la infinit ȋntr-un astfel de prezent continuu ….ȋntr-o veşnică schimbare (ceea ce, evident, este o contradicţie ȋn termeni).

3. Şi acum, ce face postmodernismul? Devine, pur şi simplu, o „ciclare” negativ ironică ȋn jurul „golului” (citeşte „nimicului” sub care nu se mai ascunde chiar NIMIC - „De ce (nu) există NIMIC mai curȃnd decȃt ceva?”). Complet diferită de o „spiralare” ascensională. Ciclare ȋn cadrul căreia orice pas infinitezimal, fără durată, este complet diferit de cel anterior. Deci fără păstrarea vreunei „identităţi”. O hăituială continuă – sinucidere ȋn final.

4. Şi ce face „New Age-ul”. Nu acceptă o astfel de supravieţuire prin supunere la ceea ce se poate numi „impredictibilitate”. Ci caută să o „stăpȃnească”. Iar un fel de contradicţie ȋn termeni – dar, pentru cei ce sunt atraşi de tendinţa menţionată, este (sau li se pare a fi) numai aparentă. Pentru că recurg la o astfel de „stăpȃnire” prin tot soiul ce metode şi tehnici „magice”/ „şamanice”/ „esoteric- oculte” culese din tot soiul de contexte culturale la care acum, prin „deschiderea” lor, se are acces; metode şi tehnici care ȋn trecut rămȃneau mai mult sau mai puţin ȋn background şi izbucneau ȋn unele perioade de criză (crize a căror intensitate nu se poate compara cu cea a celei actuale); urmȃnd ca imediat să fie jugulate cȃnd se restabilea „echilibrului”. Iar ştiinţa şi tehnologia de azi nu este nici ea departe de a folosi astfel de mijloace, complet diferite ȋnsă de cele „clasice” atunci cȃnd recurge la tot soiul de „manipulări”: genetice, microelectronice, nanotehnologice etc. urmărind acelaşi obiectiv: nu numai supravieţuirea, ci o „vieţuire” continuă, veşnică (dacă se poate); chiar şi artificială dacă altfel nu merge… (se vorbeşte chiar de ceva gen „post-umanitate” şi un „post-uman” mult mai al dracului decȃt supraomul lui Nietzsche).

Ȋntr-un fel – şi nimic nu e nou sub soare – Yoga, ȋn adevăratul ei spirit şi nu cel degradat de tot soiul de „guru” pȃrȃţi, fachiri şi alţi exhibiționiști care au invadat bȃlciurile mapamondului (inclusiv web-bȃlciurile), atrage serios atenţia. Căci, spune ea, atunci cȃnd se ajunge la un anumit nivel de iniţiere apar tot soiul de „puteri paranormale”. Ȋnsă, cel mai periculos lucru este să te opreşti la acest nivel şi să foloseşti astfel de „puteri”. Este absolut necesar să treci mai departe. Unde, nu are relevanţă ȋn discuţia de faţă. Relevant mi se pare că New Age-ul urmăreşte numai cantonarea ȋntr-un astfel de nivel. Ȋnclusiv cel de tentă ştiinţifico-tehnologică (care pare SF dar după unele rezultate deja obţinute, nu prea mai este).

4. Am vorbit tranşant şi binar despre cele două tendinţe contradictorii numai ȋn scopul unei minime clarităţi a discursului. De fapt, lucrurile sunt mult mai complicate. Pentru că, deşi par a nu se intersecta, ele, de fapt, „interacţionează” de la distanţă ȋn acelaşi soi de „timp real”. O să amintesc numai de anumite aspecte „alchimice” care ȋşi fac loc şi sunt adoptate cu un entuziasm frenetic de unele abordări postmoderniste. Dar lucrurile se ȋntȃmplă şi invers: dinspre postmodernism spre abordările New Age. Spaţiul nu-mi permite să detaliez.

5. Există, totuşi, vreo soluţie benefică de a ieşi din ce am intrat? Cred şi sper că ea poate fi ȋntrezărită. Dar pentru asta trebuie forat mult mai adȃnc. Şi căutare cauzele adevărate şi nu cele superficiale de care am ȋncercat să amintesc cȃnd am vorbit de explozia infrastructurilor (mai ales de cea informaţională) care a dus la interacţiuni (globale) ȋn timp „real”.

6. O definiţie a "inteligenţei", pe care am găsit-o pe undeva (Dumnezeu ştie unde) spune: 'Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului pentru a-l înţelege, revine apoi la propriul punct de vedere şi, în fine, se detaşează de ambele pentru a putea gândi liber'. Jocul ăsta se poate aplica şi atunci când încercăm să înţelegem două (sau mai multe) contexte culturale extrem de diferite, dintr-unul făcând şi noi parte. Şi adaug, poate fi vorba şi de cele două tendinţe de care am vorbit. In fond, orice tradiţie culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, ştiinţă, societate… sau şi una dintre cele două tendinţe care ȋncep să aibă pretenţia, fiecare ȋn parte, de „universalitate, te condiţionează, manevrându-te (şi ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare").

7. Teoria, ca teoria - practica ne omoară. Dar, tot teoretic vorbind: în momentul în care chiar ai reuşit să te detaşezi de condiţionări pentru a "gândi liber", nu cumva ajungi la cea mai perversă manipulare: "auto-manipularea" ? Dar totuşi, tot teoretic, parcă e preferabil să te "manipulezi" singur decât s-o facă alţii.

*

Ȋţi mulţumesc pentru că m-ai provocat. Şi cer mii de scuze pentru modul, uneori poate agramat şi, probabil, cu multe typos, ȋn care am prezentat lucrurile. Singura eventuală scuză este că textul l-am scris „dintr-o suflare”. Şi n-am chef, acum, să-l revăd.

Toate cele bune,
G.M.

P.S. Aştept părerea ta.