1. Execuţia lui Fuior
Mult s-a chitit Aguriţa lui Pârău cum să-i facă felul lui Fuior. „Pune-i, fată, ceva în mâncare… Sticlă pisată, că asta nu miroase şi va înfuleca sigur. Într-un ceas îl vezi cu zgaibele-n sus!” o povăţui Ţaţaia, cea mai înţeleaptă babă a hudiţei noastre. „Carbidul îi sfânt” îşi dădu cunoscător cu părerea Costache a lui Prună, proaspăt întors de la mină (de fier, cum ţinea să sublinieze). Ştia bine cum reacţionează carbidul cu lichidele pentru că, acolo, îl folosea şi la iluminat şi la sudură. „Crapă mintenaş” mai zise el, ca să arate că a învăţat câte ceva şi din graiul altora de când a lăsat sapa plecând la un serviciu bănos („mintenaş” nu se întrebuinţa deloc pe la noi, giurgeştenii fiind, de felul lor, mai neumblaţi prin lume). Lucreţia, nevastă-sa, era tare mândră de el, mai ales că aducea câteva mii bune de lei numai ca alocaţie de stat pentru cei şapte plozi. Nu conta că stăteau într-o şură de chirpici acoperită cu câţiva snopi de stuf. Ceva mai brutal, Moronu, ciobanul satului, opină scurt: „Un par în cap şi termini bâlciul!”… Dar, pentru că Aguriţa l-a iubit nespus pe Fuior, nu i-a luat pe nici unul în seamă. Într-o noapte a hotărât de una singură: îl va plăti pe Tăchel, vânătorul satului, să-l împuşte. Este, cumva, mai umană moartea prin împuşcare. Ca drăcăraie desculţă şi colbăită din vecini, ne-am oprit brusc din zbenguială, pe la o amiază, când l-am văzut pe Tăchel trecând la deal cu puşca bătându-i-se de şold în mersu-i agale. Ba, ca să fiu drept, ne-am dat iute îndărătul gardurilor bicisnice de durubeţe, la mulţi tăindu-ni-se răsuflarea. „Dă-l Dracului, cu gioarsa lui, spărie copchiii!” am auzit-o pe Ţaţaia, şi când am văzut-o că merge după Tăchel, în ograda Aguriţei, am prins şi noi curaj, ieşind de prin cele ascunzători. De la poartă am putut vedea cum Tăchel, cam de la patru-cinci paşi, a îndreptat ţeava armei către Fuior, care era legat de salcâmul din capătul ogrăzii. În lungile momente până la slobozirea glonţului, bietul Fuior s-a zbătut în chingi de s-a zdrelit dezastruos, până la urmă rana (mortală a) armei arătând mai …elegant decât rănile pe care şi le-a provocat singur. Dar, cum de s-a ajuns aici, n-am spus. În tinereţea ei, Aguriţa (azi – de fapt prin şaptezecişiceva - babă, babă!), lesne cuceritoare de inimi voiniceşti, era un fel de Miss a spaţiului rural Giurgeşti & împrejurimile. Mulţi flăcăi şi-au făcut vise închipuindu-şi-o alături. Ea, aşa cum se întâmplă în asemenea poveşti din satele noastre, s-a măritat cu al lui Pârâu, pentru că avea ceva mai mult pământ, dar unde îi rămase sufletul nimeni nu ştia. Când a fost să cadă borţoasă îi venea să-şi smulgă părul din cap. Gândea că un plod ar priponi-o realmente până la moarte de Pârăuani (stătea în aceeaşi gospodărie cu socrii), visul ei de a trăi vreodată lângă cine îi place urmând să nu mai aibă nici un fel de bază. Mai spera că, aşa cum s-a întâmplat în puzderie de atari împrejurări, sarcina n-o să meargă până la capăt. Făcea eforturi de toate felurile, muncind şi la câmp şi acasă, că poate doar, doar… Şi se mai amăgea că nici n-ar fi păcat prea mare în faţa lui Dumnezeu, că treaba, fiind multă, tot trebuie făcută, şi apoi ea nu umblă ca altele cu buruieni sau leacuri băbeşti „ca să cheardă”. Tot ce a reuşit a fost că a născut în luna a opta. „Prematur”, cum i-a spus Stratenia, moaşa de la dispensar. Băiat de două kile şi ceva. Se zice că fătul, venit înainte de soroc, o duce dacă se naşte la şapte luni. Altfel… Nu se ştie ce s-a petrecut în mintea mamei, dar acum n-ar mai fi vrut în ruptul capului să i se întâmple ceva lui Petrişor (cum îl botezaseră pe copil). Însă cu toată îngrijirea şi iubirea ei, Petrişor s-a făcut îngeraş, puţin după ce a împlinit anul… Plină de remuşcări, Aguriţa s-a cuminţit şi a devenit credincioasă activă, nelipsind până hăt încoace de la nici o slujbă a părintelui Grigorescu. Nu după mulţi ani s-au dus, câte unul, şi socrii şi bărbată-su. Apăsată de urât şi singurătate, în dorul şi amintirea copilului, îi puse numele Fuior motănelului ei preferat. De la un timp se culca numai cu el la sân, nereuşind să adoarmă dacă nu-i auzea torsul liniştitor. În câteva rânduri, într-un soi de amestec dintre vis şi realitate, s-a trezit cu el în braţe crezând că-l mângâie pe Petrişor. Ba chiar şi că-şi vorbesc. (Să fie o treabă cu medium? E sfânt motanul? – se întreba şi Doamna Elvira, învăţătoarea pensionară a satului.) După aceea se închina îndelung şi bătea zeci de mătănii. A doua zi dădea plăcinte de pomană copiilor din familii sărace. Cu vremea, însă, după slujbe pe la mânăstiri, posturi şi pelerinaje la Sfânta Parascheva, coşmarurile au slăbit-o. Dar, Fuior, poate văzându-se şi neglijat cumva de stăpână, începu să-şi caute noi îndeletniciri. Pentru început, lua câte un pui de la cloşcă în gură, fugea cu el pe maidan, având grijă să nu-l crâmpoţească, şi se juca împingându-l gingaş cu botul. Când puii prindeau pene şi aveau putere ceva mai mare, zbătându-i-se mai tare în gură, el îi strunea cu colţii. De aici până la a da de gustul sângelui n-a mai fost decât un pas. Din cauza lui, cloştile cu câte un pui sau doi nu mai erau o raritate prin bătătura Aguriţei. Curând, cu obiceiul său, Fuior a intrat şi în ogrăzile vecine. Făcându-se mare, cât un câine bunicel, stăpână-sa a căpătat un fel de frică de el. Acum nici vorbă să-i mai dea să mănânce din palmă… Băbetul hudiţei i-a dat dreptate: execuţia era unica soluţie. Elvira, învăţătoarea satului, s-a abţinut să se pronunţe…

2. Blestemul lui Fuior
Dar lucrurile n-aveau să se oprească deloc aici. Moartea lui Fuior a adus, în scurt timp, nelinişte şi zbucium la întreg satul. Mai întâi a murit Aguriţa. Şi nu oricum, ci în cel mai înspăimântător chip. În ultimele zile de viaţă povestea că în fiecare noapte i se arată în uşă Fuior, crescut, aşa, cam cât un berbece, cu botul plin de sânge şi în care are o sfoară, udă de sânge proaspăt, pe care i-o împinge, îndemnând-o cu glas omenesc, ca să se spânzure. Pe undeva, în colţul odăii, lângă icoană, îi vede chipul trist al lui Petrişor. Nu-i spune nimic, dar nici nu arată c-ar fi iertat-o. (Cât să fie de când n-a trecut pe la mormântul lui… Parcă de la Duminica Mare, ori mai încoace…) De spânzurat s-a spânzurat, până la urmă, Aguriţa. Au găsit-o atârnând de grindă, într-o sâmbătă, pe la amiază, megieşii alarmaţi că n-au văzut-o scoţând apă şi că găinile erau tot închise. Sfoara, însă, era curată, din aceea din care se tăiau baiere pentru saci pregătiţi de dus la moară… Cam prin august, când erau în toi cazanele de rachiu cu prune sântilieşti, într-o noapte ploioasă, Tăchel primi vizita hoţilor. Sau, mai bine zis, avea să afle despre aceasta numai dimineaţă. Că i-au fost furate două damigene pântecoase pline cu rachiu „chicuş”, tras de două ori, n-ar fi fost un capăt de ţară. Dar i-au luat şi arma, cu tot cu cuşca ei metalică, smulgându-i-o din podeaua casei. De lădiţa cu cartuşe, nici urmă. De nici o săptămână trecuse plutonierul de miliţie Floceanu, de la „Arme”, pentru control, şi-i atrăsese atenţia asupra păstrării în siguranţă a puştii şi muniţiei. Au băut împreună, i-a dat destul, din toate cele, pentru acasă, urmând să mai treacă doar peste câteva luni. Acum se vedea nevoit să-l anunţe, primul, pe el, de caz. Şi, realmente, cum avea să afle de la acesta, chiar era un „caz”. În doar două săptămâni urma să vină în zonă, pentru deschiderea anului şcolar, însuşi şeful statului. A raporta existenţa unei arme furate, fie ea şi o gioarsă, cum spunea Ţaţaia, şi neelucidarea situaţiei însemna contramandarea înaltei vizite, dar şi pierderea unor funcţii pentru responsabilii „de resort”. Până seara, casa lui Tăchel şi anexele gospodăreşti erau toate cu josul în sus. Floceanu, dar şi alţi doi sergenţi majori de la comună şi-au intrat în rol. N-au scăpat de borfăit şi de dat declaraţii nici vecinii. Dar gioarsa ioc. A doua zi au apărut grade mai mari, inclusiv doi ofiţeri de la judeţ. Acestora li s-a alăturat şi un maior de securitate. Au luat-o metodic, cu mai multă ştiinţă. Voind a exploata reţeaua informativă, au constatat că aceasta mai mult nu există, „agenţii” (informatorii) nefiind decât nişte beţivani care, din când în când, ciripeau nişte flecuşteţe pentru a devia atenţia de la ei înşişi. N-a dat rezultat nici interogarea sătenilor ce-şi aveau casele lângă haltă ori în vecinătatea staţiei de autobuz. Nimeni n-a văzut nimic deosebit ca să se poată lega un fir. Gestionarul de la bufetul sătesc s-a dovedit la fel de inutil cu ce (nu) ştia, iar preotul a refuzat să se prezinte la „comandamentul special”. Pentru că nu era sezon de spovedanii, l-au şi lăsat în pace. Au urmat, apoi, zile în şir în care trupe de miliţie, măcar o companie, aduse de la Bacău, au răscolit toate gospodăriile sătenilor, nescăpând nici o glugă de strujeni, fântână, vreun coteţ de animale sau pod. Dacă se găsea vreunul să mârâie, ală era. O noapte sau două le făcea la post, pe mâna miliţienilor. Vreo câţiva au încasat-o zdravăn. Ba chiar lui Jorj al Nataliţei, din cauza asta, zic şi azi unii, mai târziu i s-a tras şi moartea. De scos, n-au avut ce scoate de la ei. Neamuri de-ale lui Tăchel au spus, pentru că el a păstrat tăcere deplină, că şi el ar fi încasat-o rău de tot. Doi vlăjgani s-au rânduit să-l altoiască la tălpi, pe el, om în etate, cu beţe groase cât mâna, o noapte întreagă. În răstimpurile scurte nu se mai gândea la cine ar fi putut să-i fure arma, ci încerca să-şi răspundă care faptă a sa l-a făcut să intre în aşa păcat. Peste prostiile băbeşti cu motanul sfânt al Aguriţei trecu repede. Dar dacă …

***

După luni bune, un navetist avea să găsească puşca aruncată pe câmp, departe de ultima casă a satului, nefolosită şi cu toate cartuşele lângă ea. Rugina îi devastase barbar fineţea mecanismelor. Tăchel, scârbit, dar poate şi superstiţios, n-a făcut nici un demers să-şi recapete arma. Chiar dacă trecuse şi Revoluţia… Ceea ce s-a vorbit mai puţin este că, pe finalul perioadei comuniste, cu un an sau doi înainte de căderea dictaturii, şeful statului n-a participat la deschiderea anului universitar la Iaşi (şi) pentru că Serviciul de protecţie a demnitarilor din cadrul Securităţii statului nu putea da garanţii în privinţa protecţiei acestuia în zonă. Dincolo de faptul că existau informaţii despre existenţa aici a unui Front…, o puşcă de vânătoare proaspăt furată nu era un amănunt tocmai nesemnificativ.