Puteai să fii oricine, atât ţi-ar fi trebuit să-i spui lui Lache Ahohăniţei pe poreclă. De fapt, la noi poreclele erau într-un fel vitale. Trei sferturi din sat stăteau pe trei-patru nume (oficiale): Cozmescu, Pintilie, Hohan, Mocanu. Alte repere onomastice erau doar de umplutură. Aşa se făcea că erau zeci de săteni pe care îi chemau la fel. Nici folosirea iniţialei tatălui nu slujea prea mult. Cel mai adesea, poreclele învederau un defect al purtătorului lor sau, în orice caz, erau departe de a sugera vreo virtute. Surdu, Chioru, Mutu, Şchiopu, Cocostârc, Bâlbâitu, Ciungu, Fonfea, Hupţ, Roşcatu, Borhot, Ciucălău şi altele (cu zecile) etichetau sătenii mai abitir decât numele înscrise în buletine. Nu se ştie de ce şi cum, dar Lache primise, naiba ştie de la cine, porecla Căcălău. Dacă ceilalţi din sat nu reacţionau în vreun fel anume - să te fi adresat lor pe poreclă -, ei bine, în cazul lui Lache se schimba complet treaba. Nu conta că el îi bârfea mai pe toţi şi că nu-i scotea din netrebnici şi calici. Să-l fi poreclit pe el cineva, îi sărea ţandăra pe loc, şi asta este puţin spus. Namilă de om şi plin de arţag, cum era, sărea numaidecât la bătaie. Dovedea şi câte trei deodată, fără vreun fel de problemă. Îmi aduc aminte, ca şi cum s-ar fi petrecut ieri, că la nunta lui Ion al Diaconesei (să fi fost prin şaptezeci), după ce dughise ca la un kil de rachiu şi alte trei-patru de vin, s-a încăierat zdravăn cu ai lui Mocanu. Ăştia, doi fraţi, porecliţi Duluc, matoliţi şi ei, îl îngrămădiseră rău. Într-un sfârşit l-a salvat nepotu-su, Chirilă, altă namilă, care s-a năpustit în ei cu şişu. Până dimineaţa, Dulucii au şi fost cârpiţi de doctori, după ce au fost duşi la dispensar cu căruţa, şi de aici, cu salvarea, la chirurgie, în oraş. Pentru că Lache avea proptele la Comitetul comunal de partid – pe un unchi din partea neveste-si -, n-a păţit nimic după ancheta miliţiei. E drept, nici Dulucii n-au stat decât două-trei săptămâni în spital, aşa că nu s-a putut spune că le-ar fi fost pusă viaţa în pericol în urma încăierării de la nuntă. Tot proptelele făceau ca lui Lache să nu-i fie frică nici să fure din tarlalele CAP-ului. După ce se însera, mergea cu căruţa şi încărca, fără vreo strângere în spate, cam tot ce avea nevoie pentru proviziile de iarnă. Acu, lasă, ce-i drept e drept, avea şi o groază de lighioi pe lângă casă care trebuiau hrănite, şi mâncau, nu glumă. Miliţienii, când veneau “pe teren”, tot la el trăgeau. Mâncau bine, beau bine, ore în şir, şi nu plecau defel cu mâna goală. Aşa că lucrurile se legau, ce mai încolo-încoace. Şi lui Lache îi mergea totul din plin. Florica, nevastă-sa, era mândră din cale-afară de bărbată-su şi abia prididea şi ea cu treburile femeieşti. Cu trei copii – două fete şi un băiat, făcuţi unul după altul, acum toţi de şcoală, nu îi era tocmai uşor. Băiatul, Costeluş, un malac prost crescut, se purta cu ceilalţi din clasă precum tată-su cu cei de seama lui. În prima zi de şcoală i-a închis pe toţi în WC-ul de scândură din curte, după ce, mai întâi, aşa, de-al dracului, le-a tras câte un toc bun de bătaie... (După ani, avea să ajungă maistru aşchietor la “Uzina Mecanică”, fără însă a şti măcar să pornească strungul. Era, în schimb, figura centrală a ansamblului de dansuri populare din fabrică.) Cât despre Lache, huidumă, huidumă, dar la o vreme inima lui tot avea să fie turburată de ceva. Ilenuţa lui Nucu, după ce da verdeaţa primăvara, îşi priponea cârlanii printre tufarii din fundul grădinii lui. Stătea vreo zece case mai la vale şi îi aducea dimineaţa – doi berbecuţi, de legători, iar alte două sau trei mioare rămâneau slobode pentru că oricum nu se depărtau mai mult de câţiva paşi de lighioile ce urmau să fie priponite -, întotdeauna după ce îşi pregătea atentă şi cu migală cele două fete pentru şcoală. Acestea, Vica şi Letiţia, una într-a şaptea, iar cealaltă într-a cincea, aveau părul lung, iar Ilenuţei îi lua o groază de timp descâlcitul. Când se făcea aproape de ora douăsprezece se ducea să-şi adape mica turmă şi s-o mute câţiva paşi într-un nou petec de iarbă. Al ei, Nucu, făcea o chinuitoare navetă plecând dimineaţa la patru, pe jos, către gară, fie vară, fie iarnă, de unde, vreme de două ceasuri, mergea cu trenul către capitala judeţului. Era încărcător-descărcător de cărbune (chiar aşa îi scria pe cartea de muncă) la depoul de locomotive. Lopăta zilnic tone bune de cărbune la rampă, după care, seara, făcea drumul invers, către casă. Niciodată nu punea capul pe pernă înainte de ora zece. În câteva clipe era ca şi mort. De Ilenuţa – pe care o luase (să tot fi trecut vreo doisprezece-treisprezece ani de atunci) din dragoste, aducându-şi-o tocmai de la Boldeşti, depărtare de cinci sate – nu se mai prea putea ocupa. Frumuseţea ei se stingea încet. El, tot la două săptămîni îi punea avansul şi lichidarea în mână, având bază în ea că-i strânge bine deoparte. Dorinţa lor cea mai mare era să-şi facă o nouă casă, mai în centrul satului, pentru că, aici în margine, Bahluieţul le mânca măcar o jumătate de metru pe an din grădină. Când şi-au durat casa, rămăseseră douăzecişicinci de paşi buni până la râpă, însă acum nu prea erau semne că i-ar ierta mai mult de doi-trei ani să nu le înghită mica gospodărie. Fetele creşteau şi ele, trebuind a fi date la şcoli mai departe în oraş... Ilenuţa ofta şi le îndura pe toate sperând că va veni o vreme mai bună şi pentru ea. Astăzi, cu sute de gânduri în cap, mergea cu căldăruşa să-şi adape berbecuţii. Lache, care o pândise demult şi-i ştia toate mişcările a aşteptat-o (lăcomos) în tufari. Când i-a venit bine, n-a fost nici o greutate pentru el s-o tragă câţiva paşi în ascunzişul crengilor înfrunzite. Pregătit să-i înăbuşe strigătele cu palma lui cât lopata, a fost surprins să vadă, nu numai că nu ţipa, dar şi că rămînea cuminte ca o mieluşică. Totul se consumă pe îndelete, iar la urmă Ilenuţa aruncă aproape şoptit, nu se ştie dacă dojenitor sau a laudă, doar atât: “Lache, ce nebunatec eşti tu, măi!” Mai mult ca sigur că îi şi plăcu. Probabil, în această privinţă, namila avea calităţile lui. Mult timp s-a crezut că, afară de ei doi, nimeni nu ştie nimic. Ca la o săptămână, însă, citi la bărbată-su o supărare mare în glas, dar care era adânc întipărită şi pe chip. Ea, ştiindu-se vinovată, nu îndrăznea nici în ruptul capului să întrebe ceva, bânuind că ar putea să-i reproşeze tocmai de ceea ce îi era frică cel mai mult. Zile întregi nu schimbau nici o vorbă. Nucu, întocmai ca un robot, îşi lua dimineaţa geanta de navetist în care nu era nimic altceva decât un prânz sărăcuţ pus în două borcane, iar seara abia dacă spunea ceva fetelor, că se şi culca, spre a o lua, apoi, de la capăt. Ilenuţa tot spera să nu fie la mijloc ceea ce ştia ea...
*
* *

Anii au trecut pe neştiute. Nucu a şi uitat aproape că a stat cândva lângă pârâul care ameninţa să-i înghită casa ori de câte ori se umfla la topirea zăpezii sau după vreo spargere de nori. Avea demult gospodărie frumuşică în partea sigură a satului. Vica şi Letiţia se măritaseră şi aveau ele însele acum copii de şcoală (în clasele mari). Ca pensionar, bădia Nucu, atunci când nu mergea să muncească pe tarla - pentru că avea numai partea lui aproape trei hectare, iar dinspre ai Lenuţei încă două, dar mai departe, la Boldeşti, şi de aceea îl dădea în parte la un cumnat al său – se mai îngrijea de o vită, ori, dacă era sărbătoare, mergea regulat la slujbă. Nici picat cu ceară nu ţi-ar fi intrat în crâşmă, cum făceau cei mai mulţi din generaţia lui care îşi beau bruma de pensie şi, odată cu ea, şi minţile... Nu mai demult decât aseară, când îşi aducea vaca şi viţelul de pe imaş, pe cărăruia din salcâmişte dădu nas în nas cu Lache Căcălău. Acesta, bine afumat – în ulimul timp bea ca la un kil de rachiu pe zi - îi reproşă incoerent că-şi ţine animalele prea aproape de gardul lui şi câte altele, iar dacă se crede şmecher are el ac de cojocul lui. Nucu s-a pus şi el în clanţă, ceea ce în mod obişnuit nu făcea, şi, când i-a venit bine la îndemână, l-a pocnit cu parul de corn - ce-l purta ori de câte ori mergea la vite pe imaş - drept în cap. Căciula adversarului sări metri buni printre tufari. Mai mult ca sigur, setea cu care a lovit nu putea fi explicată doar de neaşteptata discuţie în contradictoriu de acum. Namila de Lache, pentru că, deşi urma să facă şaptezeci de ani, avea cam aceeaşi alură mătăhăloasă, s-a ridicat cu greu după căzătură. Ţeasta era departe să-i fie crăpată, dar creierii i-au fost rău zdruncinaţi în cap. Nucu se îndepărtase destul de locul cu pricina, dacă nu cumva era ajuns demult acasă când se sculă celălalt... Povestea n-a avut nici un ecou trei-patru săptămâni. Apoi gura satului avea să vuiască: a înnebunit Lache. Dar ce formă de nebunie! Nu mai cunoştea pe nimeni, nici măcar pe ai săi, o lua pe coclauri şi rătăcea cu zilele. Îl mai aducea acasă câte unul cu căruţa, ba din Bărbăteşti, ba din Heleşteni. Când venea singur, aducea după el, de lanţ, ba o vacă, ba chiar şi câte un cal. O dată, vreo doi din Corneşti, i-au tras o bătaie soră cu moartea după ce luase din cireada lor o juncă şi se îndrepta cu ea spre casă. Noaptea, se trezea ca pe vremea ceapeului şi pleca să fure ştiuleţi din lan. Aducea şi câte doi saci tocmai de pe deal. Uita că acum pământul era al sătenilor. Dar lumea, ştiindu-i boala, îşi zicea “bine că nu ne dă dracului în cap sau nu ne strânge de gât”. Ce mai, devenise un chin pe capul Floricăi. Trebuia să nu-l piardă din ochi că după aceea sigur urma boroboaţa. La o vreme l-a dus şi la doctori mari. După nu cine ştie ce investigaţii l-au dat acasă în grija familiei. Îl etichetaseră cu «Alzheimer & manifestări cleptomanice». Cică era o boală incurabilă moştenită genetic... Bădia Nucu, însă, cu siguranţă, de-ar fi fost întrebat, ar fi avut cu totul altă părere...