Unchiu Ion este pensionar de stat. Are o pensie de zece ori mai mare decât oricare ceapist doldora de norme. “Toată viaţa a muncit din greu” spunea nevastă-sa Ileana, mândră de nu-i ajungeai nici cu prăştina la nas. Fusese paznic la Miliţie; de, a şi avut ceva cu branşa: “a fost sergent de securitate“ mai completa muierea. (“- Veselar, fa, la răcani!” o înţepa tata.) Pensia de stat era mare, dar băgam de seamă că se dădea chiar “pentru stat”. Că cea pentru muncă era mică şi o primeau doar proştii care au dat cu sapa toată viaţa. Nici paznic la Miliţie nu era tocmai uşor; la asfinţitul soarelui, unchiul Ion pleca la post: tăia lemne, săpa grădina, mătura ograda şi umplea căldările cucoanei “comandantului”.
Plutonierul Capău locuia la etaj şi-i plăcea tare să i se spună “Comandantul”, iar primarul, codoş a-ntâia, mirosindu-l, îi cânta şi el în strună. Dealtminteri, avea mari perspective de carieră că făcea treapta întâia la agricol-comasat (era într-a noua), mai înainte fiind ani buni tractorist. Înainte de miezul nopţii unchiul Ion se culca pe canapeaua din holul de jos, arareori întâmplându-se să-i fie somnul tulburat de ceva. Şi uite aşa îi trecea serviciul.
Astăzi lucrurile stau cam la fel, doar că postului îi zice “de poliţie”, iar paznic este unul mai tânăr, numai bun de muncă “la stat”. Însă, cu democraţia asta, Simion, cârcotaşul comunei, o mai face pe nebunul întrebându-se cu voce tare că de ce Poliţia, care “ea” trebuie să ne păzească pe noi, este păzită de un handralău tot pe banii noştri...