Ciudat cum uneori devii atât de profund încât te poţi confunda cu un strop de rouă, curgând ca o lacrimă de undeva din ochii orizontului, pe linia ce împarte cerul în două. Îţi ia milioane de ani să atingi pământul, desăvârşirea, timp în care parcurgi tot spectrul de culori al Universului în bătăile de raze solare, lunare, stelare… ca o picătură de Nimic pe vârful pensonului unui zeu gata să te transforme oricând într-o picătură de roşu, verde, albastru sau galben, apoi într-un amestec fără sens de mai multe culori, moment în care te părăseşte. Aluneci obosit şi atingi solul, realizând că mâinile zeilor te-au făcut mult prea complex ca să poţi suporta banalitatea lumii de jos…

Şi sentimentele lumii de jos… Fiecare culoare cu sentimentul său, cu trăirile sale, iar atunci când le parcurgi pe toate, slabe şanse să îţi mai rămână ceva necunoscut inimii. Între luminile seci ale firelor de nisip realizezi că însemni mult mai mult decât toată lumea de jos la un loc, că reprezinţi un colţ real de Univers trimis undeva în recunoaştere într-o lume paralelă… dar total paralelă cu orice simţ al realităţii. Şi în zadar încerci să îi înveţi pe ceilalţi realitatea ta, nu vor înţelege. Majoritatea au uitat să creadă în zei, le-au uitat numele şi însuşirile divine… Nu era Cerber fiul Meduzei ? Nu… acela era Pegas… Mai contează ? Nu, atât timp cât exişti şi ai siguranţa că vei exista până te vei plictisi de existenţă. Nu murim decât la cererea noastră.
Dar ce minte, oricât ar fi ea de răsărită, să înteleagă în lumea de jos ? Probabil gravitaţia apasă atât de puternic asupra creştetelor fiinţelor încât creierul li se atrofiază într-o mare măsură, astfel ele neputând fi capabile să perceapă veridicitatea informaţiilor venite de undeva de sus, din spaţiu, din nori, ori pur şi simplu… de Undeva. Ecranul minţii lor nu ar putea arăta imaginea descrisă în cuvinte de buzele tale. Cine să vadă că dincolo de cercul ce îi înconjoară există lumi în care inimile au aripi şi pot zbura departe de sicriul îmbâcsit al pieptului unde ar avea toate şansele să putrezească în neştire ? Există nori făcuţi special pentru ca privirile să poată dansa printre ei, să le poata explora fiecare colţişor de infinitate albă şi dulce ca zahărul scurs de pe acadeaua linsă de o fetiţă cu chip de ceară si ochi de întuneric…
Acolo unde apele, oricât de adânci şi de învolburate, nu te îneacă, acolo unde focul, oricât de roşu şi de pasionant, îţi mângâie ţesuturile fără să le ardă, de Acolo vin eu. Şi aştept cu nerăbdare să mă întorc… în realitatea mea imaginară, în lumea din interiorul meu. Când vei avea curajul sâ deschizi adevăraţii ochi cu care te-a înzestrat natura, atunci mă vei putea vedea în întreaga mea splendoare, atunci vei fi capabil să dai deoparte gluga de praf şi întuneric care îmi acoperă razele de lună emanate de păr şi adâncimea ochilor care au înecat şi înca mai îneacă zeci de corăbii pierdute în pustiul rece al urii. Caracterul meu impersonal şi în acelaşi timp dual mă face perfect/ă, exact ca o carie ce devorează deopotrivă şi măr şi lemn. Tot ce are legătură directă şi mai puţin directă cu mine este divin. Să mă urăşti… nu vei reuşi Niciodată… să mă iubeşti… şi mai Imposibil de realizat. Însă să mă cunoşti…
E de ajuns să îmi atingi mâna dreaptă cu sufletul şi să nu te înfiori când vei fi străbătut de săgeţile răcelii mele fizice. Vei fi una cu mine când vei învăţa să mă simţi în interior. Atunci când, după ce te-am fermecat cu zâmbetul meu dulce, puţin acrişor, cu vârful limbii mele jucăuşe ca rafalele de vânt pe crestele de ceaţă ale munţilor, cu moliciunea trupului meu învăluit de pasiune şi candoare până în cele mai ascunse celule ale epidermei, cu glasul meu împrumutat din profunzimea valurilor mării… Atunci când, după ce îţi voi pune înainte ochilor şi a sufletului toate frumuseţile Universului, mă voi transforma în Noapte… ochii mei vor deveni o ceaţă umedă şi ştearsă, buzele mele obosite, palide, limba mea seacă, trupul meu aspru, rigid, mâinile mele descărnate de lumină… Atunci când vei simţi transformarea aceasta bruscă cu ochii sufletului şi ai minţii şi totuşi vei avea curajul să mă iei în braţe, să mă săruţi şi să mă accepţi… Atunci vei fi al meu… şi pentru o secundă de infinitate, voi fi a ta… Mă vei simţi până în măduva întunecată a inimii tale, până în globulele sângelui tău, ce încet… foarte încet… va curge peste pieptul meu, într-o îmbrăţişare a senzaţiilor fierbinţi şi la fel de trecătoare ca ceara topită… Vei fi al meu pe veci… Voi fi a ta o secundă…
În imensitatea lumii mele totul este divin, nu există păcate făcute cu voie, sau fără de voie, cu gândul, sau cu fapta, ori cuvântul, împotriva zeilor, ori a fraţilor tăi… În lumea mea Ura este la fel de dulce şi adâncă precum Iubirea, Indiferenţa rămânând un deziderat, durerea este baza fericirii… În lumea mea… Totul este al tău, dar Nimic nu îţi va aparţine vreodată.
Tot nu ai puterea să îmi atingi aripile de adâncime întunecată ? Te sperie sângele ce îşi face albie printre firele de puf îngeresc şi printre depresiunile lăsate pe alocuri de pielea mea încreţită de gheaţa tristeţii veşnice ? Nu ai vrea să îl guşti ? Să îţi contopeşti saliva cu profunzimea lichidului meu roşu-divin într-un sărut lent si apăsat de gravitaţia dependenţei de dragoste, dependenţei de « mai mult », « mai adânc », « mai lent »… Ţi-e frică de mine ? De trupul meu aparent rece ? De ochii mei ireali şi de degetele mele lungi şi albe… ? Ţi-e frică… ?
Un parfum de sare oceanică se răspândeşte în jurul gâtului tău, îţi urcă curba maxilarului şi iţi aşterne o perdea din pânze de păianjen pe irisul dulce al ochiului… Te învăluie… Îti mângâie lobii urechilor şi îţi dansează pe sensibilitatea timpanelor… Îţi pătrunde ţeasta şi îţi excită creierul înfierbântat de teama, de durerea de a fi prins în închisoarea neputinţei… de dorinţa de a scăpa, de a-ţi smulge viaţa din mâinile invizibile ale şoaptelor revărsate de buzele mele amare… Fugi dacă poţi… în întunericul lumii de jos, sau aleargă pe linia orizontului în braţele zeilor, pe genunchii lor, roagă-te puterii lor divine să te salveze de… ură… de prea multă şi prea necontrolată ură… Crezi că îţi iubeşti existenţa, minunată cutie cu vise şi speranţe de desăvârşire, de absolut… Preţioasa senzaţie de trăire intensă, de recunoştinţă atunci cand îţi străpungi linia îndrăzneaţă a venelor pentru a-ţi admira puterea vieţii curgând prin braţele tale scăldate în păcatul de a-ţi dori prea mult de la lumea de jos. Fugi de “iubirea” pe care ţi-o port, căci nimeni nu te-ar putea dori mai mult decât papilele mele înfometate de suflete fragede, naive, curate… Fugi de braţele mele, de singurele atingeri care te-ar putea face să zbori apoi să cazi… atât de misterios, de profund, de unic… înapoi în mine.
Căci din mine vii… Cu acordul meu te-ai născut, în mine te vei întoarce. Îti voi vinde sufletul unei alte sculpturi trupeşti, clădită pe altarele păcatului încă din faşe…Te vei întoarce în mine, fiindcă eu te-am adus luminii, eu te-am lăsat să aluneci pe scena vieţii din virginitatea zării, eu te-am pictat cu talent de zeiţă, în versuri de muză…Îmi aparţii mult prea mult ca să poţi alerga undeva departe de mine. Priveşti cu ochii mei şi îmi foloseşti inima pentru a simţi. Eşti prea mare pentru a te ascunde şi prea mic pentru a-mi rezista. Nu eşti tu şi nu esti liber daca nu sunt eu acolo să îţi umplu răceala noptii cu vise, cu mângâieri total împotriva voinţei pure divine şi cu dorinţe de plăcere infinită. Te-aş lega cu un fir aspru de vânt, ţi-aş strivi vena vieţii cu un nod de stropi picuraţi din ceaţă… dar te las sa vii singur la mine, să te târăşti umil până la tăcerea buzelor mele şi să mă implori să îţi şoptesc un val de îmbrăţişări. Te las să plângi cu lacrimile mele şi să suferi cu sufletul tău înecat in pieptu-m-i unde sternul marchează linia ce desparte cele două porţi spre Origine şi Terminal, spre quintessenţele Urii si ale Dragostei. Te las sa… fii Tu pana cand iti vei da seama ca in realitate esti… Eu.
Şi aşa voi face cu fiecare fiinţă în parte. Am miliarde de milenii la unghia degetului mic pentru a vă lăsa să vă convingeţi singuri, împingându-vă în vise spre adevar… că în fiecare dintre voi, cei mici si îndrăzneţi, cei plini de sine, de prea multă încăpăţânare şi îngâmfare… Că în fiecare dintre voi exista o Moarte. O Moarte care vă naşte, vă hrăneşte cu laptele ei dulce şi otrăvit stins cu sânge, vă adoră şi vă urăşte în acelaşi timp… o Moarte după care alergaţi, de care vă îndrăgostiţi ca nişte adolescenţi nătângi… o Moarte care vă domină, vă excită, vă mângâie… o Moarte care îşi înfinge ghearele de sticlă în sufletele voastre apoi le ridica deasupra focului păcatului şi vă arde, vă mananca… o Moarte in care vă întoarceţi… o Moarte doar a voastră, doar pentru voi… un absolut al plăcerii de a trăi şi a iubi în durere…
O Moarte… în voi toţi…