Îmi bate inima … îmi bate mai tare ca ieri … ieri parcă nu trăiam ca azi, azi e mai intens. Azi şi lumina e mai grea, apa mi se pare plină de culori, alb, negru, roz … roz negru alb … Amin!

Cu un „Amin!” pronunţat îmi pecetluiai buzele ... tăceam şi asta mă durea mai mult ca ieri. Tremuram. Gândurile-mi tremurau, privirea-mi tremura, duhul îmi tremura şi el … te iubeam, omule! Te iubeam când îmi explicai că marea e ca un acoperiş de ciocolată amăruie, ciocolată în poezie şi în viaţă, ciocolată pe care o puteam savura doar amândoi, ciocolata noastră, a noastră şi doar a noastră, nu a mea şi a ta, ci a noastră!
Te iubeam nebunule cu o dragoste fără ecou şi era aşa de grea … nu mai puteam să înot , mă apăsa, mă încovoia, mă jena …
Plin de platitudine şi vulgaritate ziceai „Ridica-te!” vocea ta metalică suna aşa de decisiv, deşi îmi vorbeai în şoapte. „Mă doare! Tu nu vezi că mă doare?!” şi stăteam pe scaun ca moartă, vii rămăseseră în mine doar lacrimile care nu se mai opreau - foc fără ardere, oameni fără buze ce se substituie divinului hotărând moartea.

Eu-tu, Moira şi Baal, două făpturi neterminate, nişte jumătăţi de oameni, o cumpănă în etern echilibru modelată atât de simplu de o matematică topită de căldura unui om cu prăbuşiri îngheţate:
„ - De ce ai venit?? Tu eşti cel ce face valuri?! Tu eşti cel ce aduce nenorocirea peste fărâma mea de duh!”
„ – Tu eşti cea care a adus nenorocirea prin neascultarea ta! Copilă cu superstiţii extravagante! E vremea sa-ţi îndrepţi mintea, căci altfel nu vei primi dezlegare la mormânt! Nu te poţi închina şi mie şi Lui! Hai să vedem unde se ascunde adevărul! Hai să aducem o jertfă! Trebuie să-l laşi în urmă! Trebuie să te desprinzi, o să fi un înger cu aripi scurte şi eu voi fi Progresul tău, dar înainte trebuie … trebuie căci aşa zic eu, întotdeauna e cum zic eu …”

***

„Oh, iartă-mă Doamne!
Oh, Doamne nu mă pedepsi
că am sustras din a Ta sublimă onoare
o bucăţică doar,
nu o bucată mare!

Dă-mi Tu, Doamne,
o rază de lumină
să mă apăr de-a lui privirea prea senină!

De-ar fi departe să mă ducă
Tu să nu mă laşi!
Nu vreau a mea privire ne-necată-n apă
Să se-albăstrească,
Fă ca inima-mi să se ferească
De demonii cu ochi albaştrii
Ce-au ucis cei patru aştri,
Fă-mi, oh, Doamne o cuşcă de cristale pale
Unde să m-ascund
De demonii cu ochii de metale …”