Dincolo de întrebări nu există răspunsuri. Doar imaginaţie.

Totul începe într-o frizerie. Vezi bărbaţii cum îşi aşează copiii pe scaun explică frizerului cam cît să taie din păr copiii se uită cuminţi ca Isaac aşteptîndu-l pe Dumnezeu să exclame Abrahame m-ai convins cît de mult mă iubeşti dar Dumnezeu nu vine sau cel puţin de la o vreme nu mai vorbeşte limba bărbaţilor.
Atunci începi să-ţi doreşti un copil poate blond dacă nu e să fie blond atunci şaten negru zîmbeşti pînă la urmă ai accepta şi portocaliu te întrebi cum ar arăta un copil portocaliu portorican finlandez nu mai contează doar să fie al tău şi să-i vezi craniul mic tresărind cînd maşina de tuns îl pişcă din cînd în cînd. Un copil care să-ţi poarte numele ori să aibă numele pe care l-ai vrut tu pentru tine să nu repeţi greşelile prietenilor tăi care s-au întors din Irlanda şi au pus un nume aproape imposibil sigur ei nu s-au gîndit că va rămîne aşa toată viaţa ei s-au gîndit la patronul irlandei şi naşul mare.

Să luăm un moment oricare să considerăm că e momentul zero tragem o linie şi aşteptăm să vedem ce se întîmplă.

Adică există dimineţi în care îţi doreşti să te trezeşti în Veneţia poate brutar sau cercetător care caută soluţii pentru salvarea Veneţiei de la scufundare. Sau cultivator de coca. Dar te trezeşti te pipăi şi te întrebi dacă e chiar real ce ţi se întîmplă poate visezi că eşti tu ca în visele alea extrem de reale unde se întîmplă multe nenorociri-de exemplu eu visez tot timpul că îmi cad dinţii-iar cînd te trezeşti te bucuri că eşti tu şi nu altul. Dar nu visezi şi asta te deprimă poate ai fi meritat mai mult dar hei nimeni nu primeşte viaţa ca să fie mulţumit.

Adică există momente în care aştepţi un telefon dar telefonul nu sună aştepţi o scrisoare dar scrisoarea nu vine încerci să găseşti scuze pentru ceea ce oamenii nu pot să facă. În realitate nu există scuze totul se întîmplă firesc e un fel de echilibru oamenii există ca să dezamăgească iar pentru asta au nevoie de o mică parte a omenirii care se compune din naivi. Pînă la urmă oamenii n-ar putea exista dacă nimeni nu crede în ei.

Să luăm un moment oricare. Ca de exemplu momentul acesta în care nu-mi doresc altceva decît să fiu beat pulbere Adi e în drum spre Sibiu Ioana stă în pat şi se uită la filme cretine telefonul nu sună scrisoarea nu vine şi e o linişte atît de apăsătoare încît mă simt băgat într-o presă hidraulică.
Răzbunarea vine tiptil gîndurile fug mă gîndesc ce bine mi-ar prinde acum un Lexus cu motor hibrid nu ştiu de ce mi-ar prinde bine e doar o stare nedefinită de cald cînd mă gîndesc la lucruri imposibile. Sau şi mai bine să mă închipui după vreo cinci mii de ani descoperit de arheologi, mumificat în linişte cu mîna stîngă îndoită ca faraonii şi lumea să creadă că e o descoperire epocală.

Adevărul e că orice moment aş lua sunt la fel de gol ca o cutie de pate mandy. Aş putea să-mi plîng de milă să dau vina pe toţi ori pe mine dar n-ar ajuta cu nimic. Adi tot în drum spre Sibiu Ioana tot în pat la frizerie alţi bărbaţi cu fiii lor şi eu blocat în acelaşi moment ca un calculator după o pană de curent.

Adică cui îi pasă ce-ai învăţat despre viaţă. Cînd am făcut reportaj de la autopsie fotoreporterul leşinase lîngă mine. E curios mirosul ăsta de parafină. Ar putea fi chiar plăcut dacă ai putea să-ţi reprimi gîndul că te conservă. Singurul lucru pe care nu-l suportam era putoarea de transpiraţie. Pînă la urmă am înţeles că şi ăsta e un semn că trăieşti. Ai putea zice că orice e posibil cu puţin efort. Dar nu.

Singurul lucru pe care l-am învăţat despre femei e că niciodată nu vor face gesturile pe care le aştepţi. Uneori vor gesturi măreţe ca de exemplu să te trezeşti cu noaptea-n cap să le conduci la aeroport iar gestul acesta măreţ să le vindece bulimia sentimentală. Asta doar pentru o vreme cînd îşi dau seama că un gest măreţ nu compensează gesturile mărunte gesturile zilnice care fac din apropiere modul nostru de-a fi. Alteori îţi cer gesturi mărunte ca de exemplu să faci patul să ştii exact cît zahăr să pui în cafea să nu-ţi laşi şosetele pe marginea patului. Tot doar pentru o vreme pînă cînd îşi dau seama gesturile mărunte nu înseamnă nimic fără gesturile măreţe şi brusc cineva care un an de zile n-a contat deloc face un gest şi şterge tot ce-ai făcut tu în fiecare zi.

Aş vrea să nu-mi pese dar îmi pasă. Notre raisson d’etre: ensemble.

*
Dacă aş fi Al Pacino probabil ăsta ar fi momentul în care aş urla i’m in the dark here.

Să presupunem că am avea toţi puterea de a da timpul înapoi. Bat pariu ca nimeni n-ar încerca să schimbe ceva în adîncurile noastre toţi suntem mulţumiţi de ceea ce am devenit.

Să luăm acest moment de tăcere de exemplu. Un moment de tăcere covîrşitoare în care îţi auzi organele tropăind ca elfii lui Moş Crăciun ele îţi aduc viaţă dar tu nu vrei şi asta te face să deschizi ochii a doua zi poate undeva se întîmplă ceva dar nu. Nu se întîmplă nimic înveţi doar că să nu vrei să trăieşti e de fapt ceea ce te pune în mişcare.

Spui tuturor că trăieşti ieftin. Nu cunoşti pe mulţi dar te mîndreşti că cei pe care îi cunoşti sunt mereu lîngă tine. Şi vine momentul de linişte covîrşitoare în care ai nevoie cumplită de oameni îţi spui că pînă acum ai făcut tot ce era omeneşte posibil dar ai şi tu nevoie să simţi o voce să vorbeşti tîmpenii într-un final să-ţi auzi vocea şi să nu crezi că e inutilă. Şi ce primeşti.
Un fel de mesaj care sună aşa eşti cel mai mare poet în viaţă ai grijă de tine te sun cînd pot.
Un fel de mesaj care sună aşa m-a durut ceea ce ai spus nu sunt de piatră.

Hai s-o lămurim.
Cel mai mare poet am fost în clasa a III-a. „Pornita-ţi voi spre zări îndepărtate/de frig şi ploi biciuitor mînate/inima plînge-n noi/că ne-am despărţit de voi/copacii se tînguie amar/şi zeci de ciori apar/.”
Asta a fost singura poezie pentru mine pe care am scris-o pe un vocabular pe care l-am împărţit, jumate poezii jumate jurnal secret. Îl am şi-acum are desenat pe el peştera bufniţelor iar pe ultima foaie fire walk with me.

Dacă oamenii nu sunt de piatră înseamnă că eu sunt Robotboy şi nu am voie să plîng pentru că dacă plîng îmi consum uleiul nu mă mai pot mişca.

Savurează momentul. E momentul tău de glorie tu cel care spuneai că trăieşti ieftin că ai nevoie doar de un singur moment de slăbiciune şi că valoarea unui om e dată de oamenii care roiesc în jurul lui ca fluturii după filamentul becului. Savurează momentul în care nu e nimeni lîngă tine. Restul momentelor nu mai contează. Atunci ai avut nevoie.

Uneori îţi vine să crezi că Dumnezeu e un puşti de rahat răsfăţat are părinţi în Irlanda care compensează lipsa de educaţie cu îndeplinirea tuturor poftelor. Că nu e nimeni lîngă el se compensează cu ultimul model de mobil Samsung.
Asta o înţelegi după ce bei un inel de logodnă te trezeşti cu faţa zdrobită legat de o targă la Spitalul Municipal medicul despre care ai scris că a luat şpagă îţi face o gaură în penis să-ţi ia probe de urină doar doar te-o înfunda cum l-ai înfundat tu pe el. Asta o înţelegi plecînd cu tot cu targă şi-n timp ce dai din clădire în clădire rîzi ca prostu şi-ţi zici uite o broască ţestoasă pe care ioana ar trebui s-o arate mayei şi o grămadă de gînduri îţi trec prin cap întinzi mîna după ele lumea te crede nebun dar nu eşti. Cel mult hai să zicem un bou care crede prea mult în oameni.

Ce ţi se mai poate întîmpla?
Să uiţi ordinea cronologică în care s-au întîmplat toate dar să ştii cu exactitate momentul în care ai căzut şi să retrăieşti momentul ăla la nesfîrşit.
N-ar conta că de ziua ta iubirea pe care ai crezut-o a vieţii tale se culcă cu altul pentru un pumn de halucinogene.
N-ar conta că următoarea iubire pe care ai crezut-o a vieţii tale e depresivă şi nu poţi face nimic pentru că ţi-ai promis ţie că oamenii care contează îi coşi de tine să nu mai plece.

Dacă ai fi bărbat ţi-ai zice life suck’s ai trage aer în piept şi după slubja de la 10 ai bea o cafea cu profa de enegleză de la alto. Dar nu eşti. Ştii de ce? Pentru că eşti un idiot care îl citeşte pe Leonard Cohen şi care ajunge la concluzia că nu trebuie să iubeşti în gura mare o inimă altfel inima vine la tine ca un refugiat.

Ştii pînă la urmă ce-am învăţat eu?
Dincolo de întrebări nu există răspunsuri. Doar imaginaţie.

Cel mai mult îmi place să cred că viaţa e un poem scris într-un moment de maximă inspiraţie şi se termină brusc aşa cum se termină orice moment de maximă inspiraţie.

I’m Forest. Forest Gump. And that’s all i can say about this.