Iarna era blândă, razele soarelui încălzeau feţele noastre luminoase şi bârnele podului de lemn de peste Ialomiţa. Ne strânsesem la marginea satului, lângă casa pădurarului.
Eram vreo 15 inşi, flăcăiandri, floarea cea vânjoasă şi curajoasă a cetăţenilor (pe atunci, încă tovarăşilor) localităţii zdrobite de întinderea câmpiei şi ciulinilor ei. De ce ne strânsesem, nici noi nu ştiam prea bine. Trebuia să facem ceva, era Revoluţie sau fusese, numai ea şi noi nu, iar sângele ni se încinsese, aprig.
Din televizor curgeau scene sângeroase, orchestrate de împuşcături şi îndemnuri mobilizatoare. Trecuse o parte din euforia zilei de zvârcolire a destinului românesc, atunci când Ceauşescu fusese obligat să fugă din calea mulţimii, în urma lui şi a 'sinistrei' (în acele vremuri n-aş fi pus ghilimele) rămânând duiosul, acum, 'Victoraş, să ai grijă de copilaşi!'.
Trebuiau apărate podul şi râul de teroriştii care împânziseră ţara, porniţi să pună bombe mici şi otrăvuri fine, de nedepistat nici în uşa bisericilor, cu tot controlul divin al preoţilor, deveniţi vedete TV, ei şi soborul lor.
Ne uitam unii la alţii şi nu ne venea să credem. Eram liberi, dar libertatea asta parcă ne stânjenea mişcările, indiferent de vârstă. Nu dăduse nimeni, de la Consiliul Popular (sau Primărie, astăzi), vreun ordin printre săteni, să ne adunăm noi acolo, să apărăm podul. Dar ne strânsesem, ca prinşi de fire nevăzute, îndemnaţi numai de strigătele figurilor revoluţionare de la televizor şi acum ne uitam unii la alţii, săream uşor în loc, nu atât de frig cât de dorinţa mişcării şi a încordării muşchilor dornici de folosinţă.
- Bă frate-miu, dacă vine teroristu’ cu elicopteru’, ce drac’ facem noi aci cu pălmile goale? ne-a luminat mintea cu o întrebare Mitică, un lungan deşirat şi bubos, mecanic pe la SMA.
- Lasă, bă, Gonzule, că se sperie ăla de tine şi pleacă în Arabia mamii lui! n-are ce face Pandele.
- Du-te tu în aia a mă-tii, băi ţigane! Bă, Dane, oare naşparliu’ ăsta colorat n-o fi chiar el terorist?
- Nu este, lasă-l în pace, Mitică! am intervenit, pentru a stopa din faşă orice bătălie,rezultat firesc al unui conflict de mult mocnit. Trebuie să fim uniţi, ce facem dacă ne certăm aiurea aşa? Liniştiţi-vă!
- Da’ ia zi tu, 'telectualule', n-are fraieru’ de Gonzo dreptate? Stăm ca proştii aşa, ca spicele la seceriş? Ne aruncă ăştia câte o bombă la fiecare de nici oscioarele n-o să se mai cunoască unele de altele.
Ăsta era Lilică. În ciuda numelui feminin, avea aşa o faimă de bătăuş şi beţivan, de i se dusese buhul peste vreo 4 sate din jur. Nu era bine să te iei cu el la harţă. Nici n-aveam interes. Trebuia să slujim, cu toţii, uniţi, Revoluţia.
- Da Lilă, aşa este, i-am răspuns privindu-l drept, limpede, ca dintr-un adânc de conştiinţă.Hai să mergem, câţiva dintre noi, la consiliu’ popular, poate au ăia ceva acolo, nişte arme, muniţie, vedem noi.
Grupul de revoluţionari tropăitori m-a aprobat tăcut, dând elocvent din capetele descoperite şi purtătoare de aceeaşi mare bucurie. La Miliţie n-avea rost să mergem, postul fusese devastat cu o zi înainte, iar miliţienii, prevăzători, fugiseră din timp la sediul judeţean, luând cu ei armele şi muniţia. Am plecat, eu, Mitică şi Vali, ca trei crai de la răsărit, cu o zi înaintea Ajunului, să batem întâi pe la uşile Primăriei. Primăria ne-a zâmbit larg, cu toate uşile deschise. Primarul nu, era puţin speriat şi uşor nervos, nu ştia încă dacă să se ascundă, chiar şi acum, după ce trecuse primul val, sau să preia, aşa cum făcuseră şi alţii, stindardul Revoluţiei.
- Da, măi băieţi, tovarăşi, oameni buni, cu ce vă pot ajuta?
- Dom’ primare, mata ştii că podul de peste Ialomiţa este ob’ectiv stratejic? a vorbit, gros şi fioros, ameninţător, Mitică, cu un glas în care se simţea ciuda pe omul autorităţii statului din faţa sa, dar şi faţă de orice altă autoritate. Noi apărăm podul de dimineaţă şi mata stai şi te învârţi, aicişalea, digeaba, prin consiliu’, ca-ntr-o căldare.
- Hai mă Mitică, doar şi Consiliul Popular trebuie apărat! a încercat o fandare isteaţă primarul, dar n-a reuşit decât să-l enerveze pe nemilosul Robespierre de Bărăgan.
- Ce dreac’ mai aperi tu acilea, băi? Iepoca de aur din dulap? Tablou’ lu’ tovarăşu’?
- Stai aşa, Mitică! mi-am luat eu, din nou, în serios rolul dresorului de Minotaur. Lasă cearta, am venit aici cu o treabă. Domnu’ primar, noi am vrea să apărăm comuna de posibilii terorişti, dar nu avem arme. În faţa unor adversari bine antrenaţi şi echipaţi suntem ca nişte pui taman buni de pus la frigare. Cu asta vrem să ne ajutaţi, cu arme şi muniţie.
- Da, cu arme şi muniţie Arme şi muniţie, au repetat, ca un cor de tragedie antică, cei doi tovarăşi de luptă revoluţionară, uitându-se admirativ la aburul vorbelor mele înţelepte.
- N-am! a răspuns speriat, aproape vineţiu, dar din cauza unei ascunse furii, nu a sperieturii, primarul. Puteţi să vă uitaţi peste tot, prin consiliu’. Uite, vă ajut şi eu să căutaţi. Ce ştiţi voi e doar un zvon, lansat de Mituş, care vrea să fie el primar.
De fapt, mare lucru nu aveam de căutat. „Centrul de comandă” al satului era o clădire mică, din 3 camere „şi-o privată”, cum spunea nea Nelu, vizitiul. În plină cotrobăială, am auzit un urlet de victorie:
- Uraaa, le-am găsit, ştiam eu că primarele-i `oţ! a răsărit, ca un mândru soare orbitor, de iulie,cu două puşcoace în mâini, Gonzo cel arţăgos.
- Aaaa, s-a dumirit, primarul, după o clipă în care am crezut ca avem printre noi, datorită infarctului, o viitoare victimă a revoluţiei, astea sunt puştile de lemn de la „premilitară”, de la gărzile lu’ Sile activistu’, n-aveţi ce face cu ele. Mai bine vă tăiaţi nişte nuiele din prun, că-s mai elastice, a riscat iar o glumă omul vechii stăpâniri (împins din spate, ca de o forţă ascunsă, de premoniţia că va reveni teribil, pentru a deveni şi omul noilor stăpâniri, aşa cum chiar s-a întâmplat, mai târziu), dar şi-a oprit surâsul când a văzut ochii bulbucaţi ai lui Mitică fixaţi spre el.
Acesta, însă, sub vraful de puşcoace de lemn pe care le suise în cârcă, a mai spus doar aşa, peste umăr, ca unei scame care avea să-i fie înlăturată oricum de pe rever, la prima suflare de vânt:
- Băăă, primare! şi a plecat cu tot cu armele găsite, silindu-ne, pe mine şi pe Vali, să fugim după el, cu multe rugăminţi, zadarnice, de a ne primi ajutorul.
L-am înţeles.
În înverşunarea lui, nu voia să împartă cu nimeni gloria salvării podului.