Manolescu Gorun -- O discuţie (virtuală – aproape imposibilă) cu Baudrillard -- proza

Grafică Florin Pucă

G.M.: O ȋntȃlnire aproape imposibilă. Dar, virtual, se poate orice…

Baudrillard: Despre ce doreşti să vorbim?

G.M.: Despre viaţa dumitale.

B: Este paradoxal să fac o retrospectivă asupra unei vieţi care nu este prospectivă.

G.M.: Da. Viaţa dumitale nu poate fi privită retrospectiv şi nici prospectiv. Ci doar ca „prezent”. Ca dovadă că eşti aici. Cine vorbeşte de „moartea” lui Baudrillard, habar n-are despre ce vorbeşte. Ea este un simulacru.

B: Ȋntr-un fel soarta mea seamănă cu a lui Orfeu. Care, aruncȃnd rapid, peste umăr, o privire spre Euridice, este condamnat ca ȋntr-un prezent continuu să rămȃnă ȋn Infern. Este că şi cȃnd viaţa mea pre-existȃnd ei ȋnşişi ȋşi pre-simte propriul sfȃrşit - care ȋnsă nu mai apare niciodată - chiar de la naştere….

G.M.: Prin urmare „tăieşti” ȋntr-un prezent infernal fără sfȃrşit. Fără scăpare. Din „momentul”…

B: Din „momentul” - dar este un non-sens să vorbesc despre un astfel de „moment” ȋntr-un „prezent” ȋn care fulgerător şi mereu se schimbă toate (o pură, veşnică, schimbare) - deci din non-sensul „momentului” apariţiei uni gȃnd radical.

G.M.: ?

B: El, acest gȃnd, este ex-centric ȋn raport cu ceea ce este numit „realul”. Este străin dialecticii care joacă ȋntre doi poli. Este străin chiar şi gȃndului critic care se referă la un ideal al realului. Este mult mai aproape de un „altfel” de real. Nu are rădăcina ȋntr-o transcendenţă ideală. Este „punerea ȋn joc” a lumii aşa cum o vedem, pipăi, gusta, mirosi, auzi - iluzie materială şi imanentă. Ȋntocmai cum metafora este un joc cu adevărul. Un astfel de gȃnd-trăire, pare a veni din cu totul alte părţi.

G.M.: De unde?

B: N-am „timp” să ştiu. Timpul, pentru mine, este moment fără durată. Iar eu sunt ȋntr-o astfel de „durată” şi ea este ȋn mine. Nu pot ”ieşi” din ea. Aşa cum nici Orfeu nu poate ieşi din Infern. Ceva care se ȋntȃmplă tot „timpul” la nesfȃrşit fără să şti dacă e bine sau rău. Fără să se repete. Ȋntocmai ca ȋn „Cartea de nisip” a lui Borges. După un plan pe care nu-l şti. Pentru că faci parte din el şi nu tu l-ai proiectat. Şi pare absurd. Şi este absurd. Şi nu ai nici măcar „timp” să te gȃndeşti la o astfel de absurditate.

G.M.: Dumneata, un fir de nisip – Borges. "Metaforă joc cu adevărul". Eu, vȃnătorul Gracchus – Kafka. "Simbol care rătăceşte ȋntre două lumi". De fapt suntem, ȋntr-un fel, o medalie cu două feţe identice. Şi, totuşi, diferite…

B: Poftim?

G.M.: Nimic. Ȋmi auzeam gȃndurile…Continuă, te rog.

B: Eu ȋnsumi un călător care păşeşte nesigur asupra unui manuscris pierdut şi care, ȋmpotriva unei evidenţe suportabile, doreşte să reconstituie societatea care este descrisă. Care s-a schimbat, ȋntre timp, de zeci, sute de mii, milioane de ori. Ca şi mine…

G.M.: Hai să ne oprim un „moment”, dacă e posibil aşa ceva – şi virtual, da - din drumurile noastre nesfȃrşite, paralel-intersectate, mereu aceleaşi dar shimbătoare, fără sfȃrşit; cărora le bănuim un astfel de „sfȃrşit” care ȋnsă nu apare şi nu ştim dacă va apărea. Şi să ȋncercăm să privim totuşi retro-spectiv.

B: Orice, se zice, a ȋnceput cu obiecte, deşi nu există un sistem de obiecte. Apoi s-a trecut la "sisteme" de fenomene şi acum la "sisteme" de evenimente. Critica unor astfel de entităţi a fost bazată pe semne saturate cu ȋnţeles, ȋmpreună cu fantezia asociată unei logici inconştient, aprioric, "date" şi, ulterior, cu o prestigioasă logică analitică mai mult sau mai puţin conştientă. Ȋntre aceste două logici se află visul antropologic: visul obiectului ca existent deasupra schimbării şi uzurii, deasupra şi ȋn afara echivalenţei ci supus identităţii; dublat de cel al visului unei logici sacrificiale („zeii prin sacrificiu au sacrificat sacrificiul” s-a zis), a unui dar, revărsare, virtualitate, „consum ȋmpărţit cu diavolul”, un schimb simbolic.

Toate acestea ȋncă există şi simultan ele dispar. Descrierea acestei proiecţii a unui univers imaginar şi simbolic a fost un obiect/fenomen/eveniment-oglindire al subiectului. Opunerea subiectului şi a unei asemenea entităţi distincte a fost mult timp ȋncă semnificativă cum a fost o imagerie profundă a oglidei şi scenei. Scena istoriei ca şi scena de fiecare zi apare ȋn umbra istoriei ca o progresivă dezbrăcare a unei aşa zise „evoluţii”. Astăzi scena şi oglinda este dată pe un monitor şi o reţea. Aici nu mai există nici o transcenenţă sau adȃncime ci numai o imanentă suprafaţă a operaţiilor de desfăşurare, plată, liniştită, calmă şi funcţională a comunicării. Obscenitatea ȋncepe atunci cȃnd nu mai există spectacol, scenă, iluzie, atunci cȃnd orice lucru devine imediat transparent, vizibil, expus ȋn inexorabila lumină a informaţiei şi comunicării. Nu mai facem parte din drama alienării ci suntem cuprinşi de extazul comunicării.

G.M.: Stop cadru! Dacă eu Gracchus, mă ȋntrerup din drumul meu ȋntre două lumi şi mă plasez pe calea dumitale, cea a unei veşnice schimbări care acţionează ȋn background-ul lumii aşa cum o „vedem, „pipăi”, „auzi”, ş. a. m. d., schimbare din care te-am făcut să te „opreşti” pentru o clipă (şi dacă toate astea sunt posibile), nu cumva ai o senzaţie stranie, fără să „conştientizezi” sau „conştientizȃnd intuitiv”, fulgerător, fără durată care, acum, a devenit „durată” (pentru reflecţie)?

B: Nu ştiu, nu ȋnţeleg ce vrei să „comunici”.

G.M.: Nu eu comunic acum. Ci dumneata, ȋmpreună cu mine care am devenit una şi aceiaşi, să zic „entitate”. Dacă a ne privi, privim, de „sus” (ne-am detaşat), ce „vedem” ca simplu „martor”, neimplicat, neidentificat nici cu „firul (virtual) de nisip” şi nici cu „vȃnătorul Gracchus” ?

B: Păi ȋl văd pe „vȃnătorul” Gracchus. Zace nemişcat, pare că nu mai respiră şi totuşi numai mediul ȋnconjurător este o aluzie la posibilitatea morţii sale. Ȋntr-o oarecare măsură, este şi ȋn viaţă. Luntrea sa furnerară a luat-o pe alt drum: o fi fost o mişcare greşită de cȃrmă, o clipă de neatenţie a cȃrmaciului care l-a dus ȋn faţa unui ecran. La care priveşte. Ȋntr-un timp căzut din ore. Ȋncremenit. Aşa se face că el, care a vrut să trăiască numai prin munţii săi natali, călătoreşte după moarte prin toate ţările lumii care se mişcă ȋn jurul său. Gracchus le face semne altora şi ei, chipurile, răspund, „comunică”. Are senzaţia că se află el ȋnsuşi dincolo de ecran. Şi mai are senzaţia că, alături de alţii bate mereu treptele unei vaste scări de onoare care străbate toate aceste ţări ale lumii, urcȃnd, coborȃnd, luȃnd-o la stȃnga, la dreapta, fără să stea o clipă iar cȃnd vede unedva, sus, o poartă strălucind, se trezeşte ȋmpotmolit, fără rost, pe cine ştie ce apă terestră.Viciul fundamental al morţii sale ȋi rȃnjeşte ȋn cabina ambarcaţiei….

G.M.: Iar „poarta” aceea a „legii” – nimic misterios. Sau misterul ȋnsuşi pe care nu-l mai poţi „percepe” pentru că faci parte din el. Te-a ȋnghiţit. Carte de nisip. Ȋţi ȋndrepţi degetul să cauţi prima filă. Zadarnic. Ȋntre mȃnă şi copertă se ȋntrepun, de fiecare dată, alte file. Parcă izvorăsc din carte. Acum cauţi sfȃrşitul. Imposibil. Numărul acestor pagini este de-a dreptul infinit. Nici una nu este cea dintȃi; nici cea din urmă. Nu ştii de ce sunt numerotate ȋn mod arbitrar. Poate pentru a da de ȋnţeles că termeniii unor sume infinite, ȋntr-un număr de asemenea infinit, atȃt sumele cȃt şi numărul lor, admit orice număr. Siruri ȋntretăiat-paralele. O reţea cu un număr infinit de dimensiuni. Toate ȋnsă corelate ȋntr-un mod de-a dreptul absurd. Lipsit de orice semnificaţie.

B: Chiar tu, vȃnătorul Gracchus, o dată pătruns prin poarta aceea a „Legii” mult rȃvnită, uitȃndu-te cu o lupă la coperţile şi cotorul uzat al cărţii pentru a ȋnlătura posibilitatea oricărei şarlatanii constaţi că unele imagini ce apar ȋntre două mii de pagini nu se repetă niciodată. Simţi că ea e un obiect de coşmar, un lucru nefiresc ce infestează şi perverteşte realitate. Şi regreţi acea „ȋmpotmolire fără rost” pe cine ştie ce apă terestră …

G.M.: Mie-mi spui? Lui Gracchus care ţi-a luat locul? Şi care este acum, pur şi simplu, un „fir de nisip” care apare şi dispare simultan, ex-centric, lipsit de orice reper. Ȋn contrast cu vechiul, bunul, liniştitorul discurs asupra realităţii şi raţionalităţii – pe care ȋl mai ţineam ȋncă minte şi-l rosteam ca pe o rugăciune ȋmpotmolit adesea ȋntre „două” lumi. Discurs care paria pe faptul că există ceva (ceva cu sens) mai curȃnd decȃt nimic şi care, ȋn ultimă instanţă, se baza pe păstrarea unei lumi obiective şi descifrabile? Aceasta era clar o reducere ad absurdum a limbajului. Numită „conceptuală”. Iar ce „văd” acum este, de fapt, o trasfigurare ironică prin limbaj care constituie chiar evenimentul limbajului. O restituire fundamentală a lumii şi limbajului cu care…

B: cu care gȃndul acesta rebel, radical, restituie iluzia fundamentală a lumii şi limbajului şi prin care el, gȃndul acesta, lucrează… Un gȃnd anti-gavitaţional care caută să ajungă la o „ex-centricitate” a realităţii, o atracţie globală a vidului către periferie.

G.M.: transformată, implementată, ȋn lumea atȃt de familiară a „văzului”, „auzului”, „mirosului”, ş.a.m.d. „obişnuite” din care noi doi ȋntr-unul singur, fără să ştim cum, ne-am desprins. Şi acţionează acolo şi acum prin reţele multiple „wireless” din care orice protecţie „firewall” care mai are pretenţia de a păstra secretul personalităţii şi subiectivităţii a devenit şi ea o iluzie. Fiecare „nod”, dintre milioanele, miliardele, miliardele de miliarde, al unei astfel de reţele fiind cȃte un „Gracchus” care nu mai pluteşte dezorientat, la nesfȃrşit, pe apele Stinxului ȋntre „două” lumi ci face parte, simultan din ambele fără nici o ieşire, identic cu el ȋnsuşi şi identic cu toţi ceilalţi…

*

Aici m-am tezit. Intrȃnd ȋntr-un alt coşmar. Mai „coşmăresc”. Nu cumva ceea ce ne-a făcut, pe mine şi pe Baudrillard, să „percepeam” anterior, ȋmpreună cu Gracchus devenit „fir de nisip” nu există de fapt decât în „realitatea” percepţiei noastre absurde ? Care este rodul Creaţiei de nivel superior şi care se joacă cu noi ! Jocul acesta nu este cumva conceput astfel încât Divinitatea să scape de singura ei posibilă moarte şi anume plictisul? Şi de aceea nouă, creaţilor, ni s-a dat aparent "cheia" jocului – ironie la puterea „aleph” a unui singur univers – cheie pe care noi o căutăm mereu, uneori fără să ştim? Avȃnd iluzia că găsirea aceastei chei ne poate face Dumnezei, jocul avȃnd în el „cheia” propriei distrugeri. Deci avȃnd miză?

Sau şi mai abominabil. Chiar dacă vom găsi o astfel de "cheie" , nu va fi cumva decȃt, pur şi simplu, un „simulacru” al ei? Pentru că niciodată nu vom putea să luăm locul Creatorului ! Deoarece o astfel de „parolă”, „cod genetic”, etc., se schimbă ȋncontinuu. Printr-o ironie (absolut) supremă, la puterea unui „tau” de „aleph-uri” al unor universuri transfinit numărabile. Fiind definitiv condamnaţi să rătăcim ȋntr-un desiş nesfȃrşit ȋn care „regulile jocului” se schimbă „instantaneu”. Nefiindu-ne acordată nici o şansă de a desconspira ceea ce, ȋntr-adevăr, este o „crimă perfectă”. Inclusă ȋn „Logosul Divin” heraclitean. Care demistifică acum superba, „dată o dată pentru todeauna”, „imuabil-neschimbătoarea” „Lumea a Ideilor” (poveste) platoniciană. Cea care ne-a vrăjit manipulȃndu-ne de peste douămii cinci sute de ani. Şi nu ne mai rămȃne decȃt altă manipulare. Şi anume să urmăm inconştient şi plini de speranţă, soluţia pe care o propune Baudrillard, rȃzȃndu-şi ȋn barbă, că ne-a creat o nouă iluzie „creaţionistă”. Pentru că spune el: ” Noi trebuie să prindem în capcană realitatea, noi trebuie să mergem mai repede decât ea. Ideea de a merge mai repede decât propria noastră umbră. Cuvintele merg mai iute decât semnificaţia. De fapt, noi suntem orfani de o realitate care soseşte prea tarziu şi care este numai, ca şi adevărul, un raport oficial decalat in timp”. Şi proştii ȋl cred. Crezȃnd totodată ȋn „redemptivitatea” (izbăvitoare) a artei ȋn general redusă la „text”. Producȃnd, ȋn numele unei „libertăţi” (care ȋnsă este condiţionată, libertatea unor automate stohastice) siruri de cuvinte mereu noi, abracadabrante, la nesfȃrşit. Ȋn speranţa că din deliruile lor (sistematizate) patologice, va rămȃne, din pură ȋntȃmplare, ceva care să se potrivească cȃt de cȃt cu „cheia” origiară şi originală aleatoriu ubicuă care, chipurile, produce noi şi noi „realităţi”. Realităţi ale căror aceste şiruri de cuvinte le sunt vestitori. Ca apoi el, Baudrillard, să revină mefistofelic: „Nu ştim cum stau lucrurile cu viruşii, care le este destinaţia, dacă au vreuna. Mai mult ca sigur, tocmai pentru că nu au destinaţie, au o eficacitate atȃt de tulburătoare. Apariţia bruscă a unei cauzalităţi indterminate pune totul sub semnul ȋntrebării. Brusc, gȃndirea trebuie şi ea să devină virală. Cu tot ce-i mai bun şi mai rău ȋn asta”. Şi aceiaşi proşti, trezindu-se, rămȃn din nou gura căscată. Şi, de astă dată, fără replică. Lăsȃndu-se furaţi de o asemenea „gȃndire virală” cu toate „consecinţele” ei pe care le şi acceptă. Ȋn lumea „plată, liniştită, calmă şi funcţională a comunicării” unde „Obscenity begins when there is not spectacle, no more stage, no more illusions, when everythings becomes immeditely transparent, visible, exposed in the raw and inexorable light of information and communication. We no longer partake of the drama of alienation, but are in the exstasy of communication”, care a devenit acum „Lumea noastră cea de toate zilele” – un simulacru.

*

Vreţi concluzii? Eu, deocamdată, n-am. Poate ȋn alt text. Pȃnă atunci cred că e un bun exerciţiu de „libertate” să le tragă fiecare ȋn parte.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Jean BAUDRILLARD, Paroxistul indiferent, Ideea Design & Print, 2001.
Jean BAUDRILLARD, The Ecstasy of Communication, Semiotext(e) Foreign Agents Series, 1988.
Jean BAUDRILLARD, Simulacra and Simulation, Ann Harboor The University of Michingan press, 2004.
Jean BAUDRILLARD, Radical Thought, http://www.uta.edu/english/apt/ collab/ texts/radical.html , translation of Jean Baudrillard's „La Pensée Radicale”, published in the fall of 1994 in French by Dens Tonka, eds., Collection Morsure, Paris, 1994.
Jorge Luis BORGES, Cartea de nisip (proză completă ,2), Polirom, 2006.
Oskar BEKER, Fundamentele matematicii (Partea C. Teoria mulţimilor –texte de Georg Cantor, ’Fundamentele unei teorii generale a varietăţilor (1883)’), ed. Ştiinţifică, 1968.
CONVORBIRE particulară a autorului cu Andu Moldovan.
Franz KAFKA, Vanatorul Gracchus.