Pătrunzi în poezia lui Soviany ca într-un labirint şi o astfel de incursiune enigmatică fascinează. Oricum ai vrea să sintetizezi mesajele transmise, nu ai posibilitatea de a o face altfel decât repetând reţeta poetului: "Dilecta" este un elogiu adus feminităţii, o „ofrandă”; cartea se dovedeşte un altar în care iubita e „beatificată”. Dilecta nu poate fi înţeleasă dacă nu iubeşti sau dacă măcar nu păstrezi vie în inima ta, amintirea unei iubiri puternice.
Volumul, publicat în 2006, la Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, se compune din cinci fragmente. „Prefaţă” este un răvaş, trimis peste timp acelei iubite care împrumută numele Dilecta de la un adjectiv întâlnit la Heliade Rădulescu. Pe „Ilustrissima” o întâlnim în „Dilecta desnuda” şi „Evantaiul Dilectei”. Apoi, în ultimele cântări („Les billets doux”, respectiv „Grădina din Şiraz”), ea se metamorfozează prin adoraţie, în „Adora” !
Octavian Soviany portretizează Erosul. Cu Dilecta, amorul este benefic, plin de fantezie şi de fantasme, fin conturat, cu un aer diafan, are gust şi parfum de ambrozie. Prin Eros îndrăgostiţii cunosc evoluţii sufleteşti, extazul, dar şi întristarea nedesăvârşirii sau chiar resemnarea. Ei caută şi oferă îmbrăţişarea fie în lumină, fie în tablouri cu umbre: „Soarele cade/ pe corpul ei gol/ ca o pulbere/ galbenă de/ polen.” sau „În cameră ninge./ Dilecta e goală.” Unele imagini sunt infiltrate de un fior tragic chiar atunci când poetul, prin metaforă, sacralizează; el îşi plimbă dragostea ca un suflet rătăcit prin văzduhuri: „De patruzeci de zile, necunoscând istov,/ Îi tot presar Dilectei lalele în alcov.” Spontaneitatea este dată de trecerile rapide de la o stare la alta: poetul e neastâmpărat şi răbdător, temperamental şi calm (deşi liniştea pare a fi mai mult o aşteptare), derbedeu, dar statornic. Sunt jocurile seducţiei expuse cu sinceritate şi cu dorinţa cuceritorului de a fi tratat cu indulgenţă. Acest „Don Juan” carismatic se confesează unui marchiz sau, în alte dăţi, se transpune pe el însuşi în persoana acestuia, pentru a sublinia nobleţea intrinsecă iubirii. Fire contradictorie, iubirea lui este dominată de instincte sau, dimpotrivă, de discreţie. Dar niciodată nu respinge pe cea iubită: „Târându-mă pe coate, alene, ca un fur,/ Eu rup ca dintr-o pâine din trupul tău ghiaur.” Există o „beţie” a iubirii; dragostea cu Dilecta este una ameţitoare: „Degust din vinul dulce şi roşu de Malaga./ Ca buzele Dilectei când vine să-mi bea vlaga.”
Cine este Dilecta?! O femeie ce împrumută frumuseţea din toate timpurile (de la Evul Mediu până în timpurile moderne). Ea îşi creează o aură de mister, fermecătoare şi ademenitoare, dar rafinată şi cultă „suspină-n limba greacă”. E o femeie versată ce zdrobeşte inimi, inconstantă, e „fermecată” de trubadur doar când versurile sunt „frivole” şi se arată indiferentă la înzestrările artistice ale poetului: „N-o farmeci pe Dilecta cu versuri manieriste!” Reacţiile Dilectei atrag după sine, cinism şi revoltă: „Privirea ta e verde şi tristă, bat-o vina!/ Şi nici nu eşti femeie, Dracula, Draculina!”
Iubita se spiritualizează şi devine „Adora”. În „Les billets doux” senzualitatea nu mai este revelată direct, dragostea capătă farmec mai ales prin sugestie. Versurile sunt caline, poetul e tandru şi protector, el poartă în suflet nostalgia paradisului primit cândva de la cea adorată şi tânjeşte să (re)descopere voluptatea. Adora este frumoasă, fermecătoare prin delicateţe, este fragilă şi pare o nimfă. Se dezvăluie în întregime, candidă, senzuală şi atrăgătoare chiar şi atunci când mai păstrează un avatar al păcatului ancestral. Dar în „Grădina din Şiraz” ea devine stranie, mistică, taina ei se reflectă asupra poetului aducând un suflu de moarte şi un dor de nemurire. În aceste secvenţe cu Adora, versurile lui Soviany se întâlnesc tangenţial (prin mesaj dar şi prin retorism) cu versetele din „Cântarea Cântărilor”. În povestea Adorei este mai nuanţată diferenţa de gen a iubirii. Iubirea bărbatului este concretă şi lipsită de egocentrism. Când se îndrăgosteşte, bărbatul este un izvoditor de complimente. Femeia primeşte laudele şi dragostea ei iradiază, ea îl doreşte nu numai pe bărbatul pe care îl vede ca pe un Împărat, ci şi spaţiul din jurul acestuia. Şi când îi lasă iubitului necesarul de libertate, în subconştient ea este tentată să şi-l familiarizeze. Sulamita („mireasa” din „Cântarea Cântărilor”), când îşi declară dragostea, asociază adesea cuvântul „casă”, chiar şi atunci când îl caută pe „dragul sufletului”, „prin uliţe, prin pieţe”.
Desigur că tocmai livrescul poetului Soviany incită la numeroase asocieri: cu imnul biblic „Cântarea Cântărilor” (observaţie făcută de criticul Ioan Moldovan), cu „Istoria frumuseţii” sau cu „jihad”, văzut nu atât ca un „război sfânt” între yin şi yang, ci interpretat ca luptă cu sinele din partea oricărui îndrăgostit. Iar câmpul de luptă este dragostea dintre două suflete: „Bem vin de rodii roşu din cupe mici de jad./ Apoi Adora-şi scoate iaşmacul de mătase./ Am azvârlit cu sorţii şi a căzut jihad.”
Prin "Dilecta" – o carte cu poeme de dragoste, cu versuri de o sonoritate deosebită şi un lirism accentuat – ni se descoperă cum poate iubi un artist, cum şi-ar dori un bărbat să fie o femeie pentru a o iubi: şi delicată ca o floare, dar şi voluptuoasă precum o curtezană!

Notă: Octavian Soviany a primit în luna octombrie a acestui an, din partea revistei Ateneu, Premiul George Bacovia pentru Poezie