Dacă nu aţi călcat vreodată într-o biserică, v-aş sugera să intraţi măcar de curiozitate. Rămâne în urmă strada cu noxele ei, toate grijile materiale se pierd pe aleea spre lăcaşul sfânt. Înăuntru e veşnic sărbătoare.
Emoţiile au voie să circule nestingherit, lacrimile să curgă, inimile de gheaţă nu rezistă la căldura rugăciunii iar mâniile fug, care-ncotro, pustiite. În amiezile tăcute de vară, larma oraşului se zdrobeşte de zidurile vechi prelingându-se neputincioasă pe dalele încinse de soare. În biserică e răcoare şi o linişte aurie ca mierea. Parcă te afli în faţa lui Dumnezeu, singur şi nu-ţi rămâne decât să te rogi. M-am grăbit duminică de dimineaţă la biserică. Aerul rece de februarie avea ceva ciudat la prima oră. O mireasmă pe care cred că o simţeam doar eu, după ce am privit cu atenţie la trecătorii de pe stradă. Nimeni nu părea să sesizeze aroma atmosferei de duminică pe care, în mod bizar, o răspândea chiar gulerul de blană al paltonului meu cel nou. Am ascuns acest secret într-un zâmbet şi am păşit pe sub poarta de fier forjat plină de gânduri bune!
În biserică nici o figură cunoscută. Cumpăr lumânări şi ies să le aprind afară, în camera cu geamuri afumate, de alături. Alţi oameni fac acelaşi lucru şi se închină. Aud frânturi de rugă, nume de persoane, lacrimi care curg cu resemnare sau vulcanic printre flăcăruile ce ard calde şi promiţătoare. Îmi fac loc cu sfială. În nisipul fin, aprind prima lumânare pentru fiul meu. Lui îi sunt datoare să-i veghez ziua de duminică prin lumina blândă a candelei de acasă ce arde sub icoana Maicii Domnului cu mâinile împreunate, privind înlăcrimată spre cer, sau prin lumânarea de la biserică, pe care o aprind rugându-L pe Dumnezeu să-i ocrotească sufleţelul nevinovat. Trupul mi se scutură spasmodic, simt celulele cum îşi şoptesc una alteia informaţia cu privire la durerea pe care o simt în acel moment. Suferă la unison. Au antrenament în acest sens.
Mai aprind o lumânare şi apoi alta şi alta, îi pomenesc pe tata, fraţii, bunicii, oameni de care îmi aduc vag aminte, care mi-au spus cândva o vorbă bună… Pe partea opusă, sunt aprinse lumânările pentru cei vii. Păstrez două. Una pentru mine şi soţul meu, cealaltă pentru cei dragi. Spun încă o rugăciune scurtă după care urmează să plec. În dorinţa mea de a-L ruga cât mai multe pe Dumnezeu, nu am observat că rămăsesem doar eu şi omul de la lumânări. Aşa l-am numit, ca să-mi fie mai uşor să-l identific.
Un batrânel la vreo şaptezecişicinci de ani, mic de statură şi gârbovit, îmbrăcat sărăcăcios dar curat, cu o scurtă militară şi o căciulă din aceiaşi linie, îndesată bine pe cap. Se apropie pe rând, cu mâini noduroase, de cele două racle cu nisip, îndreaptă lumânările căzute, le stinge pe cele care-şi împreunează flacăra, culege resturile de ceară. Lucrează ca o furnică într-un muşuroi invizibil. Fără comentarii, fără explicaţii! Pe faţa sa, ridurile vârstei îi brăzdează tenul, ca o mască de ceară. Tremurul mâinilor aspre de vreme te face să bănuieşti muncile pe care acestea le-au făcut de-a lungul timpului. Prin uşa întredeschisă, pale de vânt rece se strecoară înăuntru, şuierând ameninţător. Spirale de abur îmi ies din gură atunci când mă rog. Bătrânul seamănă cu o statuie de ceară, de la Muzeul din Sankt Petersburg, ce a prins viaţă pentru slujba de duminică! Nu ştiam ce voce să-i atribui. Pentru că nu vorbea niciodată.
De la difuzoarele din biserică pătrundea vag în această cămăruţă cu geamuri de sticlă afumată, vocea preotului. Muzica religioasă părea că îl învăluie într-o manta invizibilă. Am zâmbit când i-am descoperit secretul! I-am întins un leu, sfioasă, pe care l-a acceptat bucuros, spunând: Bodaproste!
A fost prima oară când i-am auzit vocea. Am ieşit îmbujorată, ştiind că i-am răsplătit într-un fel munca, dar n-am rezistat ispitei de a mă mândri în sinea mea că am făcut un gest frumos. Deh, mai am de lucrat în această privinţă!
Câţi dintre cei care au aprins lumânări în nisipul fin au fost conştienţi de prezenţa bătrânului fără voce? Trăieşte neobservat şi din această teamă, atunci când preotul a ieşit cu Sfintele Daruri, m-am aşezat la rând, rugându-mă:
- Adu-ţi aminte Doamne şi de robul tău, omul de la lumânări!