Impresionată de legenda Meduzei, Silvia Miler revine acum în faţa cititorilor cu volumul de versuri "Incantaţiile Meduzei" (Bacău, Editura „Casa Scriitorilor”, 2006, prefaţă de Marius Manta). Deja se conturează o voce proprie în poezie, prin transpunerea în versuri a unei legende din mitologia greacă, în care forma de exprimare poartă amprenta puternică a lirismului din poezia populară română. Astfel, autoarea incită cititorul să descopere povestea, să relectureze poezia "Lacrima Meduzei" urmărind firul epic. Meduza a fost la început o fecioară frumoasă. Dar s-a îndrăgostit şi s-a iubit cu Poseidon în chiar templul Atenei, ceea ce a atras mânia zeiţei. Considerând că Meduza se face vinovată de păcatul desacralizării, Atena a preschimbat-o într-o femeie de o urâţenie îngrozitoare, până şi părul transformându-i-l în şerpi vii. Sfârşitul (eliberarea) i l-a dat eroul Perseus, tăindu-i capul. Elementul de forţă al poemului, diferenţa esenţială dintre poezie şi mit este aluzia la „ţara oglinzilor sparte” – simbol al nefericirii, al ghinionului în dragoste: "E nunta fecioarei/ Cu şerpi despletiţi,/ Un clopot boceşte uşor,/ Nuntaşii dansează/ De groază-mpietriţi/ Că mirii uitat-au de dor// E nunta fecioarei,/ Cu trupul solzos,/ Din ţara oglinzilor sparte.../ Ar vrea să mai plângă/ Dar chipu-i hidos/ De El şi de viaţă o desparte// E nunta fecioarei/ Cu irişi furaţi/ De ura zeiţei păgâne.../ O lacrimă aşteaptă,/ Pe maci scuturaţi,/ Oţelul menit s-o cunune..." Poezia citată este liantul dintre cele două volume semnate de Silvia Miler. De aceea, poemul acesta ocupă o poziţie aparte în carte; e de sine-stătător şi este urmat de poezii împărţite în trei capitole: „Zodii”, „Incantaţii” şi „Meditaţii”.
"De primăvară", prima poezie din ciclul „Zodii”, reiterează simbolul şerpilor, aglutinând în legendă, mitul biblic – ispită, căinţă şi jertfă. Discursul liric are ca suport un instantaneu al anotimpului reînvierii: "Vântul goneşte prin/ Verdele frunzelor/ Şerpi răzvrătiţi/ Să’ntâlnească,/ Naiv se deschid/ În plânsetul norilor/ Bobocii jertfiţi/ Să’ncolţească// Chemarea păgână,/ Alint sacadat,/ Împrăştie dalbe petale/ Pe care le adună,/ Neruşinat,/ Vântul în pletele tale..." Poemele din acest prim capitol corespund uneia dintre zodiile anului. Spre exemplu, timpul Gemenilor este descris în Umărul ierbii prin metafora "cu cireşe de mai/ la urechi", dar şi cu "lumina stelelor/ Urcătoare". Şi motivul stelei revine într-o dualitate cădere/ridicare în poezia "Stea ursitoare" – un cântec despre sărbătoarea Sânzienelor, în care ielele se fac simţite fără a fi numite. De atlfel, într-una din credinţele populare se afirmă că invocarea numelor acestor fecioare frumoase atrage nenoroc. În acest tragism, în "plămadă de iubit", ielele deşi atrăgătoare, măiastre, se intersectează tangenţial cu soarta Meduzei. Şi pentru unele dintre ele este chiar o exacerbare a durerii pentru că au rolul ingrat, deloc de invidiat, de ursitoare, iar viaţa lor se reduce la o singură noapte din an, la Noaptea de Sânziene: "Stea căzătoare/Stea urcătoare/ Dorinţă arzătoare/ De stea care moare/ La cumpăna zorilor/ Pe sub roua florilor/ În chiot de fân cosit/ Cu pruncuţ neplămădit/ Cu plămadă de iubit/ Peste grâu neîncolţit." Un colind de o muzicalitate aparte, cu accente suave de bucurie şi inocenţă, încheie „Zodiile”, anunţând minunata veste a Naşterii Mântuitorului: "Lerui Ler şi iarăşi Ler/ Blândului Olar din cer.../ El din pulberi ne frământă/ Cu apă vie, apă sfântă,/ Pe care duios o strânge/ Maica Maicilor când plânge// Dalbe flori de măr domnesc/ S-a pornit Tatăl Ceresc/ Pe sub sori să semene,/ Sufletele gemene/ Ale dragilor pierduţi/ De-au ieşit iarna brăduţi// Ler domnesc, florile dalbe,/ Brazilor le prindem salbe/ De lacrimi curate,/ Gânduri luminate,/ Pentru cei ce vor veni/ Bunilor ce n-or mai fi...// Lerui flori şi dalbe Ler/ Prin păduri brodate-n ger/ Se aude-un plâns de prunc/ Adus noaptea în plin runc/ De păstori păzit/ Lumii hărăzit!"
„Incantaţiile” debutează cu o stare de bine, de calm şi seninătate, care treptat se stinge, lăsând loc în suflet pentru mâhnire şi tristeţe, iar în poemul "Strigătură’n bătătură" tonul cald şi diafan este înlocuit cu unul plin de o revoltă care domină blestemul: "Strigă moartea’n bătătură/ Să-i mai dau rachiu o tură/ De nu vreau să bată-n gură/ Mândreţe de coasă nouă/ Rupe-i-s-ar lama-n două/ Flamură nimicitoare/ Ce te lasă făr’ de zare."
„Meditaţiile” despre frumuseţe, bine şi dragoste; despre greşeli, indiferenţă sau chiar păcate capitale cuprinse în imagini ale lumii mai vechi sau mai noi, încheie volumul "Incantaţiile Meduzei" şi acest ultim capitol rotunjeşte la rândul lui o carte de autor – coperta şi grafica din interior aparţinând de asemenea Silviei Miler.