Prolog

La începutul deceniului al nouălea al secolului 20 s-a încercat repopularea pădurilor româneşti din Carpaţii Orientali cu urşi bruni. Zeci de animale au fost aduse cu elicopterele şi eliberate prin poiene, în special prin zonele mai puţin populate din Obcinele Bucovinei. Crescute în captivitate, acestea nu cunoşteau nici frica de oameni şi nu aveau nici deprinderile necesare supravieţuirii în sălbăticie. În plus, densitatea prea mare de prădători creată artificial într-un mediu cu insuficiente resurse de hrană, a făcut ca fiarele să se orienteze foarte repede spre vizitarea gospodăriilor ţărăneşti din zonă, ucigând zeci de oi şi vite în fiecare lună.
Fiind o specie protejată, vânarea lor era permisă doar cu autorizaţie specială, valoarea unui urs fiind estimată la 80 de mii de lei (în aceeaşi perioadă un salariu mediu în România nu depăşea 2000 de lei). În ciuda plângerilor repetate ale localnicilor cu animale ucise de fiare,
despăgubirile date de stat erau simbolice şi nu s-au luat nici un fel de măsuri pentru evitarea ulterioară incidentelor de acest gen. Negăsind sprijin de la autorităţi, unii localnici au început în anii următori să caute singuri soluţii pentru a ieşi din impas. Curând, pe nesimţite, urşii au început să dispară în mod misterios, unul câte unul...

O beţie cu câcău

-1980-
La început de septembrie frunzele pâlcurilor izolate de foioase din Obcinele Bucovinei îşi încep deja călătoria spre Hades, decolorate şi reci. În fiecare dimineaţă, bruma acoperă iarba măruntă cu covoare cristaline de gheaţă. Pădurile de mesteceni de pe dealuri par nişte altare acoperite cu lumânări albe ce ard în enorma catedrală a Carpaţilor. În luna octombrie, doar coniferele îşi mai menţin culoarea de un verde sfidător a frunzelor, străpungând mândre cerul de deasupra munţiilor aspri din jur în timp ce spectrul iernii, gata să se înnăpustească de sus în orice moment, se reflectă în ochii fiecărei vieţuitoare. Umiditatea ridicată face ca frigul să-ţi intre repede până în oase dacă nu te îmbraci foarte gros. O Siberie în miniatură, uitată de lume, cu case înşirate pe dealuri, la mare distanţă una de alta şi cu oameni care vorbesc un dialect slav, te face să fii convins c-ai părăsit de mult teritoriul României. Şi totuşi nu, nu ai trecut din greşeală graniţa, eşti încă în ţara ta, dar ai ajuns în mijlocul huţulilor, un mic popor de oameni ai munţilor care a locuit pe aceste plaiuri din vremuri pierdute în negura istoriei. Autohtonii sunt prietenoşi şi ospitalieri, dar dacă vrei să nu te simţi un străin printre ei, va trebui să le înveţi limba şi obiceiurile şi să păşeşti cu curaj prin uşa ce se deschide spre tărâmul magic al lumii lor. Călătorule, bine ai venit în "Vestul Sălbatic" al judeţului Suceava!
*
În seara zilei de sâmbătă, profesorul Costică îşi părăsi cămăruţa în care locuia cu chirie la o femeie în vârstă din centrul satului, şi, cu două sticle de spirt medicinal într-o pungă de un leu, porni încet spre o casă izolată aflată pe dealul din apropiere.
Simţea un dor teribil de casă când se gândea la străzile şi clădirile elegante ale Clujului. Acolo crescuse, acolo îşi făcuse studiile, inclusiv cele universitare. Terminase cu ceva ani în urmă facultatea de fizică. Fusese un student bun, dar ghinionul sistemului prost de repartiţii şi lipsa de relaţii îl aruncase departe de prieteni şi familie, tocmai la Câmpulung Moldovenesc, ca profesor de fizică la o şcoală generală. În micul orăşel de munte nu reuşise să-şi găsească prieteni de bună calitate şi căzuse după un timp în patima băuturii. Încet-încet începu să trateze cu mai puţină seriozitate orele, lipsind frecvent de la şcoală şi punându-i pe elevi să-şi conspecteze singur lecţiile. Urmară şedinţe ale colectivului de profesori şi în final măsura administrativă prin care fu mutat disciplinar ca profesor de fizică şi chimie la şcoala generală din acest sat uitat de lume din Obcinele Bucovinei.
Majoritatea localnicilor ştiau româneşte, dar între ei comunicau într-un dialect slav care semăna vag cu limba rusă, pe care Costică nu o cunoştea deloc. La început se simţea străin şi izolat în mijlocul acestui neam al cărui grai nu-l vorbea şi ale cărui obiceiuri nu le înţelegea. Mai rău de atât nu-şi imagina să se poată şi se resemnase repede cu noua situaţie. Nu făcu nici aici un efort special pentru a-şi ţine lecţiile mai bine. Din fericire elevii erau mai puţin interesaţi de şcoală, cu excepţia poate a 5-6 care aveau intenţii reale de a intra la liceu, (dar pentru admitere oricum nu aveau nevoie de fizică şi chimie), directorul şcolii era şi el mai indulgent, aşa că fu lăsat în pace. Curând după mutare şi începutul anului şcolar, deveni un obişnuit al bodegii din sat, de unde se întorcea aproape în fiecare seară pe trei cărări.
Încercând să apară demn şi serios în costumul vechi şi bolborosind expresii neinteligibile în care amesteca înjurături cu formule de fizică atunci când era beat criţă, induse rapid un val de ilaritate printre săteni, care îi găsiră imediat şi o poreclă potrivită, după moda locului: Cucun.
Cam tot în aceeaşi perioadă, ca măsură de combatere a alcoolismului, se dădură ordine de sus prin tot judeţul ca să nu li se mai vândă băutură beţivilor. Primăria aplică imediat dispoziţia, alături de campania pentru sobrietate din partea popii din sat ce încerca deja de mai multă vreme să-i convingă pe păcătoşi să jure în faţa altarului că se lasă de băut. Drept consecinţă, marii băutori ai satului se văzură rapid în situaţia de a nu mai putea face rost de alcool decât cu mare greutate. Profesorul Cucun îşi văzu numele rapid pe lista neagră şi fu nevoit să recurgă la tot felul de subterfugii pentru a obţine porţia din licoarea lui Bachus de care avea nevoie pentru a "funcţiona normal". O vreme reuşi să o păcălească pe femeia de la bodegă trimiţând din când în când câte un elev de la ore să îi cumpere câte o sticlă de ţuică sau vin. Însă după o vreme gestionarei i se păru cam ciudată avalanşa de copii ce veneau în fiecare zi după băutură şi refuză să le mai vândă alcool. Astfel, după câteva săptămâni, ardeleanul ajunse, la fel ca alţii, să consume frecvent alte binecunoscute substanţe cu efect euforic, cum ar fi ţuica din sfeclă (la care localnicii îi spuneau samohonca) ori licoarea obţinută din amestecul de spirt medicinal şi apă, numită în mod plastic şi universal câcău.
Cărarea îngustă unduia pe deal până la casa lui Ilarie, poreclit Pungic de oamenii din sat, deoarece atunci când se îmbăta (şi asta se întâmpla destul de des) obişnuia să îşi umfle obrajii ca nişte pungi în timp ce emitea flatulenţe cu zgomot asurzitor. Burbuţchi (al cărui nume real era Ion, şi a cărui poreclă nu mai ştia de unde vine, poate de la faptul ca bolborosea lucruri numai de el înţelese atunci când bea) probabil că era deja acolo, întors de la schimbul de lucru de la mina de cupru aflată la 20 de kilometri distanţă. Toţi trei fiind pe "lista neagră" a cârciumăresei, îşi uniseră forţele pentru câte un chef în fiecare sâmbătă seara. În funcţie de "prada" adunată în timpul săptămânii, beţia se făcea cu ţuică, vodcă, vin, samohoncă, ori, când nu se putea găsi nimic altceva de băut, cu câcău. Cu o presimţire neplăcută, Cucun se rugă ca nu cumva să se repete povestea din sâmbăta anterioară, când băuseră doar amestecul de spirt şi apă. Pentru orice eventualitate, adusese totuşi cele două sticle de alcool sanitar.
În lătratul câinelui, intră în curtea casei lui Pungic. Munteanul fusese cioban de meserie, dar patima băuturii îi ruinase afacerile. Părăsit de nevastă şi copii, locuia acum singur în căsuţa din apropierea pădurii.
- Bună seara! strigă profesorul de la poartă.
- Dobrei vecer! îi răspunse gazda în dialectul huţul. Poţ' sî înveţ' şî tu câtiva cuvinti din graiu' nostru, dom' profesor, cî n-o sâ-ţ' facî rău. Ce-ai adus bun?
- Din păcate numa' spirt... răspunse Cucun.
- Nu-i prea vesel, Burbuţchi tot aşa, o venit cu douî sticli di spirt. Şî mai am şî eu tri prin casî. Însamnî câ tot câcău bem şî în sâmbata asta... U beu bes mamu![1] Asta-i viaţa, trebi sî ti mulţumeşti cu ci esti.
Dezamăgit de "recoltă", profesorul intră în casa unde îl aşteptau cei doi. Trecând pragul micii odăi cu pereţii acoperiţi de covoare cu modele florale şi coarne de cerb, Cucun avu sentimentul că intră într-un mic muzeu al satului. Era de câteva luni aici şi tot nu se obişnuise cu interiorul bogat ornamentat al locuinţelor oamenilor. Deşi semne incipiente de degradare şi proastă întreţinere se puteau observa peste tot, camera avea din belşug ceea ce profesorul numea "personalitate". Micul aparat de radio cu baterii de pe masa din centru, în lumina cernită a lămpii cu petrol (casa nu avea curent electric) reda printre valuri periodice de paraziţi emisiunea de seară a postului de radio "Europa liberă".
- Ce mai zic ăştia nou? întrebă profesorul.
- Apâi ci sî zâcî, tot cu greva di la "Solidaritatea" în Polonia, razboiu' întri Iran şî Irak, şî cam atâta, răspunse Burbuţchi, deja aşezat la masă. Acuş' o sî înceapî iar sî povesteascî ci mai îi nou şî prin România.
Dacă ştirile despre nou începutul război din Orientul Mijlociu erau difuzate şi de posturile naţionale de radio şi tv din ţară, greva sindicatului "Solidaritatea" din Polonia era trecută sub tăcere absolută. Fiind o ţară socialistă, nici o ştire negativă nu trebuia să treacă de filtrul cenzurii, pentru că "nimic rău nu se putea întâmpla într-o ţară cu un sistem superior de guvernare". Izolaţi de lume, risipiţi printre munţi la mare distanţă unul de altul, fără teama de a fi spionaţi dar şi fără a se considera dizidenţi politici, huţulii ascultau ştiri venite din ambele părţi ale Cortinei de Fier despre evenimentele din toată lumea, încercând să afle adevărul rostit sau ascuns din spatele vocilor crainicilor.
Alături de radio, o găleată de plastic de 5 litri aştepta să fie umplută cu melanjul de apă şi alcool sanitar, la care Pungic intenţiona să adauge şi un bulgăre de miere zaharisită, "pentru gust". În soba de teracotă duduia un foc sănătos, făcând temperatura din camera mai mult decât confortabilă. Pe plită, o mămăligă voinică fierbea în ceaunul de tuci iar ceva mai încolo nişte bucăţele de brânză se prăjeau în unt pe fundul unei tigăi aproape la fel de mari ca roata unei căruţe.
- Dom' profesor, ia ia mata şî mestecă în culeşea aia. Culişerul îi pi raft deasupra, zise Pungic. Io încerc întri timp sî potrivesc masurili la bauturî.
Luând făcăleţul de sus, Cucun începu lupta cu masa de făină de porumb în fierbere, în timp ce Burbuţchi luă o lingură de lemn şi începu să amestece din nou brânza din tigaie. Ceva mai încolo, la masă, printre frânturi de ştiri şi paraziţi de la "Europa Liberă", după ce aproape umpluse găleţica cu amestecul de spirt şi apă, gazda se chinuia să taie cu o lingură o bucăţică din bulgărele compact de miere zaharisită ce se încăpăţâna din toate puterile să rămână integral în borcan. Pe neaşteptate masa galbenă se desprinse de fundul de sticlă şi înainte ca Pungic să aibă timp să reacţioneze, căzu cu un plescăit zgomotos în găleată. Cei doi care trebăluiau pe lângă plită întoarseră capul tocmai la timp ca să vadă expresia consternată a fostului cioban. Un potop de sudalme huţule îi ieşi din gură, dar era deja prea târziu, mierea se dizolvase deja în cea mai mare parte în amestecul cald de apă şi spirt.
- Tiperi ţes duje solodchi, iec me budem peti ţes?[2] zise Burbuţchi.
- Moje dobra?[3] răspunse Pungic.
Deşi nu înţelesese ce vorbeau cei doi, Cucun ghici din context conţinutul conversaţiei.
- O găleată mai mare nu-i? Punem restul de spirt adus de mine şi ceva apă şi dizolvăm totul...
- Hai sî vedem care-i gustul întâi, zise autorul incidentului. Băgă grijuliu o lingură în găleţica aproape plină ochi şi gustă din amestec.
- Cum îi? întrebă şi Burbuţchi.
- Deasupra îi bun aşa. Eu zâc sî turnăm ci-i deasupra într-o oalî şî partea cari îi cu resturili di mnieri la fund o complectăm cu restu' di spirt. Scoatim tăt afarî sî sî raceascî şî bem întâi ci-i în oalî şî dup-aceea ci-i în galeatî.
Propunerea fu pusă imediat în practică. Între timp mămăliga şi untul cu brânză fură gata şi cei trei se aşezară să ia cina înainte de a ataca amestecul improvizat cu proprietăţi bahice.
Mâncară repede şi cu poftă avalanşa de calorii. Radioul tocmai anunţa posibilitatea, ca în viitorul apropiat România să se înceapă raţionalizarea hranei pentru populaţie.
- Hii ci-o hi, spuse Burbuţchi cu gura pe jumătate plină, noi aici ni discurcăm cu mâncarea, mai greu o sî hii cu ăia di la oraş. Dă-o în mă-sa di "Europa Liberă", hai mai bine sî cautăm nişti muzicî univa.
Burbuţchi schimbă pe "unde lungi" şi mută scala pe "Programul 1" de radio, care tocmai dădea nişte muzică populară. Vocea Sofiei Vicoveanca se auzi clară şi puternică prin micul difuzor. Huţulii zâmbiră de plăcere - era cântăreaţa preferată a amândurora. Cucun nu fusese un admirator al folclorului românesc, însă datorită anturajului din ultimele luni începuse să-l aprecieze şi el. Aici, la marginea ţării, printre aceşti oameni atât de diferiţi de toţi cei pe care-i cunoscuse înainte, profesorul începuse să se simtă în ultimele săptămâni, inexplicabil, acasă. În rezonanţă cu expresiile celor doi localnici, un zâmbet larg înflori şi pe faţa lui.
- Cre' cî şî câcău' di afarî s-o racit, Ivá, du-ti şî adî oala încoa'. Galeata poţ' s-o mai laş', adăugă omul întorcându-se spre Burbuţchi.
Odată adusă oala în casă, îşi luară câte o cană de câcău şi o dădură repede pe gât. O senzaţie de euforie şi relaxare îi învălui rapid. Pe a doua o savurară mai încet în timp ce Pungic luă acordeonul din cui şi începu să cânte la el nişte cântece huţuleşti, în paralel cu radioul care acum transmitea vocea lui Benone Sinulescu. Burbuţchi i se alătură imediat din gură, într-o cacofonie generală. Cu aburii beţiei ajunşi la creier, Cucun lălăia şi el ceva mai puţin inteligibil, încercând să imite expresiile huţule, chiar dacă nu înţelegea o iotă din ce cânta.
- Dobra harmoaşca![4] spuse Burbuţchi, cu privirea tulbure, când primul cântec se termină. La radio, Maria Lătăreţu, neluată în seamă, cânta în paralel ceva despre o horă cu fete şi feciori.
- Bo! Ţea sama dobra![5] răspunse Pungic cu obrajii roşii de la băutură, dând drumul la un vânt zgomotos.
- Parc-ai fi "Omul cu acordeonul"! adăugă Cucun printre două râgâituri, amintindu-şi de un film rusesc văzut cu ceva ani în urmă. Unde ai învăţat să cânţi aşa bine nea Ilarie?
- U osicu! În armatî! veni replica gazdei.
- Io nu ştiu să cânt nici din gură nici din vreun instrument, spuse iar profesorul, dar pot să vă povestesc ceva despre fenomenele ce au loc la viteze apropiate de cea a luminii.
Mai luă câteva guri de câcău, şi, după o pauză, continuă:
- Pornind de la experimentul lui Michelson, încă din 1900, s-a constatat că viteza luminii este constantă în orice sistem de referinţă. Prin urmare, apar modificări spaţio-temporale măsurabile la viteze mari. Lungimea unui corp se contractă pe direcţia de mişcare iar timpul se dilată. În acelaşi timp, masa creşte....
Vorbele veneau tot mai greu, şi, în timp ce se exprima cu efort din ce în ce mai mare, cu limba tot mai împleticită, Cucun avu senzaţia că trăieşte pe viu toate cele trei fenomene relativiste. Contracţia lungimilor era în plină desfăşurare, peretele din faţă se apropia din ce în ce mai mult, cu coarnele de cerb ameninţătoare, pregătite să-l împungă, aproape gata să îi înţepe nasul. Cu ochii privind cruciş, profesorul încerca să privească în jur vânturându-şi ambele mâini prin faţa feţei, alungând, ca pe muşte, sălbătăciuni cornute imaginare ce păreau să-l atace de pretutindeni. Dilatarea timpului începuse de mult, fiecare cuvânt având nevoie de o veşnicie pentru a fi rostit, iar creşterea masei era de neoprit, corpul îngreunându-i-se cu repeziciune. Întreaga încăpere devenise cabina unei astronave ce gonea năvalnic prin spaţiul interstelar spre o destinaţie necunoscută. Cu sudoarea şiroindu-i pe faţă, Cucun lupta din greu împotriva gravitaţiei, încercând să continue prelegerea:
- De exemplu, la nouăzeci la sută din viteza luminii, timpul din sistemul de referinţă în mişcare...
Nu mai apucă să continue, deoarece gravitaţia învinse în bătălia inegală şi îl trase rapid spre duşumea unde profesorul căzu cu o bufnitură surdă, adormind pe loc.
Fără a fi nici ei prea conştienţi de ce se întâmplă în jur, Pungic şi Burbuţchi, aşezaţi pe marginea patului, mai cântară un cântec huţul acompaniindu-se la acordeon, în paralel cu o doină de jale ce răzbătea din difuzorul radioului prin vocea Irinei Loghin, după care, la fel de brusc, capitulară şi ei în faţa legii atracţiei universale şi căzură inerţi, unul pe pat, altul pe podea. Ecourile emisiunii folclorice de pe "Programul 1" continuară să răsune în odaie în lumina tremurătoare a lămpii cu gaz, însă sistemul local de referinţă, nemaiavând nici un observator activ, intrase într-o stare cuantică nedeteminată. Şi, evident, nu mai avu cine să-şi aducă aminte de găleata cu câcău lăsată pe trepte, afară.
*
Înota într-un fel de melasă vâscoasă şi opacă, încercând să ajungă la mal, dar nici un ţărm nu se vedea la orizont. Aerul roşiatic avea un miros dulceag şi greţos. Deasupra, hoarde de drăcuşori înaripaţi se roteau în cercuri. Din când în când, câte unul cobora până la el şi încerca să-l împingă la fund apăsându-l pe cap sau pe umeri. Gâfâind după aer, Cucun se apăra cu o mână, dând frenetic din picioare şi din celălalt braţ ca să se menţină la suprafaţă. Simţea că nu va mai rezista mult, trebuia să ajungă repede la un ţărm. Şi într-adevăr, ceva ce părea o insuliţă apăru în faţă. Profesorul înainta acum cu mai multă nădejde în timp ce dracii, văzând că planul nu le izbuteşte, începură întâi să mârâie, apoi să latre. Se apropiau tot mai mult de ei iar zgomotul lătratului deveni asurzitor. Şi în acel moment se trezi cu un gust de vomă în gură şi cu o durere de cap îngrozitoare.
Lampa se stinsese după ce rezervorul de petrol se golise, însă camera se vedea destul de limpede în lumina lunii proaspăt răsărite. Un lătrat asurzitor de câine se auzea de afară. Cu un efort, Cucun se ridică în şezut şi încercă să-şi aducă aminte unde se află. Tulburi, amintirile serii precedente începură să răzbată prin ceaţa minţii mahmure. Se uită în jur şi-i văzu pe Pungic şi Burbuţchi dormind adânc, unul pe pat, altul pe podea. Lătratul câinelui din curte se auzea cu o intensitate insuportabilă, amplificându-i ameţeala şi greaţa de după beţie. Din difuzorul micului radio de pe masă se auzeau doar paraziţi. Se ridică, şovăitor, în picioare, îl închise şi privi pe fereastră, în curte. La lumina lunii văzu o forma întunecată, cât o vacă, cotrobăind printre lucrurile aflate pe scări.
"Oi fi lăsat poarta deschisă şi-o scăpat o marhaie de undeva" se gândi ardeleanul. În aceeaşi clipă îşi aminti de găleata plină cu băutură uitată afară. "Marhaia ne bea câcăul!" îi fulgeră imediat prin minte. Se întoarse repede spre tindă să salveze ce se mai putea salva.
- Iarba mă-tii de marhaie! Las' că-ţi arăt eu ţie! mormăi profesorul apropiindu-se de ieşire cu paşi nesiguri, pregătit să alunge vita. Afară, câinele legat cu lanţul în celălalt capăt al curţii lătra turbat. Deschise uşa şi înmărmuri. Preţ de o clipă. Apoi, cu o viteză de care nu se credea în stare, comparabilă cu cea a luminii (de data asta fără să simtă efectele relativiste), o închise la loc. Inima îi bătea nebuneşte şi broboane grele de transpiraţie îi acoperiră instantaneu fruntea. Picioarele păreau de cauciuc şi simţi imediat nevoia să se aşeze.
Creierul recapitulă ceea ce ochii înregistraseră cu câteva clipe înainte: cu botul afundat în găleata de câcău până dincolo de ochi, un urs lingea de pe fund ultimele resturi de miere rămase nedizolvate, după ce băuse tot conţinutul. Era atât de concentrat în această activitate încât probabil nici nu observase deschiderea şi închiderea rapidă a uşii.
Înlemnit, Cucun aştepta să audă fiara plecând. Între timp, câcăul băut în de cu seară, stimulat probabil şi de întâlnirea surpriză, se cerea eliminat rapid. Cu vezica plină, profesorul se ruga ca arătarea să plece şi să-i dea şansa să-şi facă nevoile afară. Se întoarse spre Pungic şi Burbuţchi, încercând să-i trezească, însă îi fu imposibil. După încă circa un minut interminabil de aşteptare ce păru la fel de lung ca o oră (dilatarea timpului funcţiona din nou), ursul se îndepărtă de prag, în lătratul necontenit al câinelui. Însă nu părăsi curtea. Cei cinci litri de câcău cu miere îşi făcură rapid efectul şi asupra lui. Prin fereastră, Cucun îl vedea încercând să se ridice în două picioare şi căzând pe spate cu bufnituri înfundate. Apoi, dihania începu să se rostogolească de-a berbeleacul, făcând tot felul de giumbuşlucuri cu limba scoasă pe o parte şi o expresie surprinsă despre ceea ce i se întâmpla. După încă puţin timp până şi mersul în patru labe fu prea dificil şi fiara căzu inertă pe iarbă, în cel mai adânc somn pe care îl pomenise în viaţa ei.
Cu multă precauţie, profesorul deschise din nou uşa şi ieşi în curte. O traversă cât putu de repede şi trase poarta după el, însă ursul adormit nu reacţionă în nici un fel. Puţin mai încolo, câinele, răguşit de la atâta lătrat, se zbătea să rupă lanţul. Sub cerul împânzit de stele cu o lună gheboasă într-o margine, dădu drumul urinei peste iarba ofilită. Răcoarea nopţii îl trezi definitiv şi-i mai atenuă durerea de cap. După ce termină, cu ceva mai mult curaj, traversă cu paşi lenţi ograda înapoi, privind la masa enormă acoperită cu blană ce zăcea neclintită pe iarbă. Privi la ceas. Era deja ora 5 dimineaţa.
In casă, Pungic se trezise şi el de la gălăgia câinelui mormăind un "şo mae ţes pes?"[6]. Când să iasă afară, dădu nas în nas cu profesorul care se întorcea. Fu nevoie de câteva minute de explicaţii din partea lui Cucun până când fostul cioban înţelese situaţia neverosimilă în care se afla: un urs beat mort dormea adânc în mijlocul curţii lui. Uşa de la grajd era închisă, cu vitele şi oile înăuntru. Aparent, dihania nu făcuse nici o pagubă în afara faptului că băuse tot câcăul uitat pe trepte. Cei doi bărbaţi priviră unul la altul, gândindu-se la o soluţie. Să-l lege şi să încerce să-l care era prea riscant, nu ştiai niciodată ce poate să facă o asemenea fiară.
- Cred că cel mai bine e să laşi vitele în grajd, să scoţi câinele din curte şi să-l legi undeva la adăpost, şă laşi poarta deschisă şi să aştepţi ca ursul să se trezească şi să plece singur, spuse profesorul.
- Da, ai dreptate, răspunse Pungic. Se duse cu grijă în celalalt capăt al curţii, luă, cu lanţ cu tot, câinele rămas aproape fără glas de la atâta lătrat şi îl legă dincolo de gard, departe de dihania adormită.
Cu ceva efort îl treziră şi pe Burbuţchi, caruia îi trebuiră, de asemenea, câteva minute bune să înţeleagă situaţia insolită în care se aflau. Mâncară în tăcere resturile de mămăligă rece rămase de cu seară privind din când în când pe fereastră la ursul nemişcat din curte. Odată ce se crăpă de ziuă, Pungic, ajutat de Burbuţchi, dădu nişte fân la vite şi le mulse direct în grajd. Cucun îşi aminti că avea acasă un vechi aparat foto cu ceva film în el şi fugi să-l aducă pentru a imortaliza ursul înainte ca acesta să se trezească şi să plece.
Timpul se scurse repede şi curând se făcu ora prânzului. În ciuda distanţelor dintre case, vestea despre neverosimila întâmplare se propagă rapid prin tot satul. În spatele gardului curţii lui Pungic, aproape o sută de oameni dintre care nu lipseau primarul, popa (proaspăt sosit după terminarea slujbei de duminică), medicul de la dispensar, doi pădurari şi miliţianul, aşteptau aliniaţi ca la spectacol, să vadă trezirea regelui pădurilor carpatine. Câţiva din cei prezenţi erau înarmaţi doar cu aparate de fotografiat, alţii, mai practici, cu pari sau furci pentru a se apăra de vreo eventuală acţiune neprevăzută a dihaniei. Majoritatea sătenilor nu văzuseră niciodată un urs viu, specia fiind foarte rar întâlnită în ultimele decenii prin zonă. Fără să ştie nimic de programul de repopulare al pădurilor, mulţi din cei prezenţi avură presimţirea neplăcută că această primă întâlnire cu dihania nu va fi şi ultima.
Cu vechiul aparat foto marca "Smena" în mână şi după ce făcuse încă de dimineaţă suficiente fotografii ale gigantului adormit, Cucun nu se putu abţine să nu zâmbească amintindu-şi de grupurile de nobili francezi care asistau cu trei secole în urmă, în fiecare dimineaţă, la trezirea lui Ludovic al XIV-lea, regele soare. Şi se îndoia că majestatea sa avusese vreodată o audienţă la fel de numeroasă ca cea de care beneficia astăzi ursul ce zăcea inert în mijlocul curţii.
- Cred că am aşteptat destul, zise primarul. Domnu' Vasile, dom' Grigore, dom' Ilarie, vă rog să veniţi mai aproape de gard şi să începeţi.
Gazda şi ceilalţi doi se apropiară de fragila barieră de lemn ce-i despărţea de ogradă. Pungic avea cu el acordeonul, Vasile o trompetă iar Grigore o tobă. După câteva clipe, o cacofonie asurzitoare de sunete ieşi din cele trei instrumente. Pentru o vreme ursul adormit nu păru să reacţioneze la poluarea sonoră, însă pe neaşteptate deschise ochii larg şi privi uimit în jur. În hărmălaia creată de muzicanţi, la care se adăugară ţăcăniturile aparatelor de fotografiat şi uralele spectatorilor, dihania se ridică buimacă şi speriată, se împletici prin curte, văzu poarta deschisă şi o luă la fugă spre pădure cât o ţineau puterile. Orchestra improvizată se opri din cântat şi toată lumea respiră uşurată să vadă că totul s-a terminat fără nici un incident neplăcut.
- Acuma am scapat cu bini, spuse Pungic, dar cini garanteazî cî ursu' ista nu vini iar pi aici sâm' omoari vitili?
- Dacă e vreo problemă, statul o să te despăgubească, stai liniştit, răspunse primarul.
Oamenii se risipiră curând pe la treburile lor iar deasupra micii gospodării de munte se lăsă liniştea după amiezei de toamnă târzie.

(va urma)

__________________________________________________________________________
1. Înjurătură în limba huţulă
2. Acum e foarte dulce, cum o să mai bem asta? (în dialect huţul)
3. Poate-i bună? (în dialect huţul)
4. Bun acordeon! (în dialect huţul)
5. Bă! Ăsta-i cel mai bun! (în dialect huţul)
6. Ce are câinele asta? (în dialect huţul)