Bătrâna îşi conduce nepoata dincolo de poartă. Tare aş vrea să mai trăiesc până ce termini facultatea. Tare aş vrea să te văd într-un servici. Să mai trăiesc cât să te văd căsătorită! Nu i-a împlinit ultima dorinţă. Bătrâna a plecat şi nepoata îşi trăieşte în urma ei viaţa tot căutând o inimă unde ar putea să încapă dragostea împlinită a bunicii. Şi o dor regretele că niciodată-niciodată nu s-a întors de la capătul podului pentru a-i dărui bunicii încă o zi din viaţa ei. Nu i-a dus nici aparatul de radio ca să mai uite buna de singurătate. Cât şi-ar dori acum să atingă liniile aspre din obraji, să simtă mirosul de săpun de casă din cămaşa de bumbac, să audă vocea aceea plină de duioşie care la întrebarea „bunică, vrei ceai?” îi răspundea licărindu-i ochii : „dacă faci...”, „vai ce bunătate mi-ai dat, ceai cu lămâie îndulcit cu miere”! Femeia tânără îşi aminteşte momente din copilăria ei, unul dintre cele mai frumoase: bunica a prins-o de mână şi au mers la biserică. Nu avea mai mult de patru ani. Feerie de flori la icoane, ce de-a culori minunate! La sfârşitul slujbei, preotul îi oferă bunicii un plic mic şi vorbeşte cu ea în şoaptă. „Trebuie să fi făcut ceva deosebit bunica mea de a primit ceva în dar de la părintele...” Preotul îi spune să-i dea şi fetiţei pâine sfinţită. „Părinte, dar anafura se ia pe nemâncate. Iar eu i-am dat o cană de lapte dimineaţă.” „N-are nimic, e copil”. Fetiţa se împărtăşeşte din ceea ce i-a fost dăruit bunicii şi în sufletul ei de copil a primit de două ori binecuvântare. Bunica o ţine iarăşi de mâna şi se îndreaptă spre uşa bisericii, nepoata întoarce capul după buchetele de flori ale Maicii. Flori asemănătoare a văzut în grădinile unor vecini dar nu erau la fel de frumoase şi parfumate.
Mai târziu când a păşit în lume, când s-a rănit şi a început la rândul ei să rănescă, i s-a înfipt adânc în piept rostirea bunicii: „măi copilă, tu nu eşti fericită”. Era multă gravitate în tonul bătrânei dar dragostea îşi păstrase aceeaşi măsură.

După ce a murit, am visat că bunica se urca împreună cu bunicul pe o scară agăţată de cer. Erau minunaţi şi foarte tineri. Pentru prima oară în viaţă, îl vedeam pe bunicul. La scurt timp, un călugăr frumos şi înalt, probabil un sfânt a luat-o pe bunica în braţe, a trecut-o peste o vale mai abruptă şi s-au oprit într-o grădină minunată. La fel mă purtase cândva bunica... Dar grădina aceea nu ştiu unde este, nu cunosc drumul.