„Graiul cu accent de mort” este cea de-a şasea carte semnată de Paul Blaj, un autor foarte tânăr (n-a împlinit încă 30 de ani), membru USR din 2006. „Graiul cu accent de mort” conţine pagini de poezii cu conţinut filosofic, stilizate, profunde, şi experimentate şi experimentale. Paul Plaj are dinamism şi inteligenţă poetică. Plastică şi melodioasă, poezia sună când vesel, când trist, trist de tot: „...va fi echinocţiu între mine şi vid,/ în seara când voi scrie încet,/ cu stiloul palid, cu ochiul acid,/ cu somnul grizonat, de poet,/ ultima poezie de cristal,/ şi voi pune un punct lichid,/ peste griji, abisal.// îmi vei alinta părul înzăpezit,/ mâna ta va fi ca un stol de vecernii,/ în sufletul meu fără toacă,/ liniştit, pe o dungă a iernii,// doar lucrurile vor fi mai vechi ca noi,/ fără raţiune ne vor jeli,/ îmi vor da motiv să le apropii,/ de primul copil strâns în braţe,/ de prima semnătură pe liniştea ta,/ vei fi frumoasă şi fără mine,/ printre plecări mă vei presăra./ ca la un bazar, eu,/ nici nu voi şti preţul morţii,/ fluierând te voi cumpăra.” (aceasta e doar o melodie tristă) Bun cunoscător al gramaticii, Paul Blaj se joacă şi poezia „Cocoşatul de la Notre Capşa” poate stârni reacţii diferite; degustătorii lingvistici o vor savura iar criticii docţi vor considera poate că în această parodie, poetul a căzut în capcana propriei sale ironii: „aş zdrenţuit să fiu actor/ ca să închis în său al rol/ pe vremuri cum nu Cristofor/ ar cumpărăm profiterol, ...” Pasionat de morfeme sau de semne grafice, Paul Blaj îşi încheie uneori poezia cu o virgulă, însemn al continuităţii lirice acordate cititorului şi o invitaţie la meditaţie.
Secvenţele citadine descriu timpul prezent cu abisurile sale, una din cele mai grave probleme ale societăţii fiind înstrăinarea, îndepărtarea omului de către om: „oamenii străzii,/ peisaje imense într-o galerie de nulităţi,// noapte de zinc./ într-una din canalizările istoriei/ frigul din foame arbitrează/ derbiul vagabonzilor,// urcăm, troleul modern ne primeşte/ ca pe două personaje siciliene,/ eu am aerul de sechestrat în viaţa ta,/ prin urmare/ nu dau doi bani că dezbaterile/ pe buget au fost suspendate,/ şperţuială după şperţuială,// privim pe geamul indiferent de fidel,/ o femeie cu sânge pe faţă/ fumează plicitisită de sacrul semafoarelor.” Mai departe, toată această dramă umană este „întoarsă” cu gust de zeflemea, şi, aparent se arată oarecare indulgenţă faţă de unele manifestări superficiale specifice neamului: „ziarele zboară pe un abur călduţ/ ca gândurile românilor la sarmale şi mici.” Paul Blaj este atent la viaţa socială şi la momentele istorice, în poemul dedicat revoluţiei de la 22 decembrie 1989 "Cu Nimănui", sentimentul de respect şi admiraţie faţă de eroi are ca finalitate o metaforă a libertăţii, aceasta are „gust acrişor” de fruct kiwi.
La Paul Blaj, iubirea poartă şi pecetea realităţii, se conştientizează pe sine şi suferă din insuficienţa unei integralităţi cu mediul exterior, îşi doreşte să existe mult mai multe motive de a se exterioriza: „bancurile îngerilor şi manele/ răzbat prin pereţii garsonierei,/ te ridici senzuală şi intri/ în baie, unde robinetul stricat,/ convins de apă,/ se crede veşnic,/ doi beţivi trec prin dreptul/ ferestrei, cântecul lor are mai mult/ bun-simţ decât/ bulk-urile primite,/ e bine, îmi zic,/ până faci tu duş/ lumina păruie noaptea,/ ordinary kat fights,/ ar fi zis bătrânul care ne-a privit călduros ieri,/ ... un singur înger se aude râzând,/ oscilez între metafizica unui club nocturn/ şi formele «raţiunii pure»,/ intru lângă tine sub duş,/ miroşi a univers, iubito”! Sunt şi versuri de dragoste cu fior trist în care se simte decepţia trăită, depresia consumată; versurile cad în suflet ca o melopee sau chiar ca o „litanie”: „rochia ta neagră de mireasă îmi indica/ departe fiind uneori, autostrăzile,/ ca o negură binevoitoare pe buzele abia muşcate,/ îţi ascundeam plicuri în rochiile de noapte...” E o sfâşiere, un simţ al tragicului aici pe care l-am mai întâlnit în lirica lui Georg Trakl; Paul Blaj se află în căutarea unei lumi superioare, cum ar fi cea a copilăriei, cu marea ei inocenţă: „mi-am ales privirea după o nuanţă de nor,/ eram un copil frumos, aveam sprâncenele mamei,/ desenam cu o cretă galbenă pe trotuar case şi maşini,/ nu ştiam că alţii în lume se laudă cu ele,”
Originale la Paul Blaj sunt îmbinările de „cald” şi „rece”. Exprimarea lirică trece de la simplu la livresc, mesajele oscilează între a fi directe sau criptice, de la observarea lucidă a realităţii, se ajunge la imagini onirice: „zilele se înnegreau ca perdelele de praf,/ pensionarii îşi boicotau pensiile,/ a!... se interzicea fumatul în scrumieră,/ dar nimic nu ştia să schimbe/ schimbarea.// la ele/ Dumnezeu se uita visător,/ ca un bunic lăsat cu laptop-ul pe genunchi.”
„Graiul cu accent de mort” se mai distinge după cum sugerează şi titlul (potrivit ales) printr-o anumită lentoare şi melancolie acută. Şi totuşi poezia de aici este una vie, are accente depresive dar este departe de a fi morbidă. Nu e tocmai o carte comodă, nu-ţi oferă o lectură lejeră urmată doar din plăcere, ea aparţine unui poet dificil şi complex care solicită cititorul să-i răspundă cu aceeaşi exigenţă poetică.