într-o zi tata i-a dăruit mamei stelele de pe cer, s-au adunat bunicii, fraţii şi surorile, au gătit bucate, le-au gustat şi au văzut că toate sunt bune. mama şi-a luat rămas bun de la florile din grădină, şi-a pus pe cap o coroană de lămâiţă şi a plecat cu tata spre oraş. bunica veronica a luat-o de mână grăindu-i: am o noră angelica, o noră maricica, da' pe tine cum te cheamă, fată dragă? zâna, a spus tata şi acesta i-a rămas numele. s-au pus laviţe şi în cer pentru oaspeţii de demult şi cei ce aveau să vie, ne uitam şi noi prin ochiurile scărilor deşi aveam să venim mai târziu, într-o iarnă după ce tata a umblat prin oraş să-i ia papuci de catifea roşie mamei. mulţi au spus că a fost ciudată trecerea de la traistă la poşetă dar mama a avut o intuiţie aparte, o eleganţă naturală să poarte toate acestea. nu s-a tras niciodată la ţară decât de hram. locul ei era într-un laborator, cu halat alb. albe erau şi pernele apretate în care fratele ei mai mare ioan le făcea pernişoare boţite tocmai pentru că ştia cum mama şi tata le ţin aşa scrobite pe patul din sufragerie. de pe laviţa lor din cer, ilie şi veronica zâmbeau şi lăcrimau în acelaşi timp lăsând să cadă fuioare de ploaie nevăzută, caldă care să-i însoţească toată viaţa. aşa se face că tata i-a fost mamei cetate. au stat la început într-o casă mică, cu căpşuni de şablon în bucătărie şi hol la intrare. erau fericiţi când au luat primul covor de iută. bunica maria a văzut că nu e lucru de şagă cu oamenii de la oraş şi a rătăcit drumul. mama o aştepta însă aleile de lângă bloc erau multe iar noi mici şi o trăgeam de cap că a-ncurcat drumul până când din boabele de piper a curs apă. şi sprâncenele -i erau negre şi pielea arsă de soare. doar zâmbetul îi era de omăt ca şi dealurile pe care le cobora să ajungă la iaşi. mama cumpăra pâine proaspătă, unt şi pastramă, aducea lapte de la fabrică, îl primea ca antidot de la laborator însă ni-l păstra nouă, ca şi prăjiturile pe care le aduceau colegele ei. le studia cu aceeaşi minuţiozitate cu care ar fi făcut o analiză chimică, şi doar cu o firimitură îţi spunea cum a fost făcută, ce arome au pus sau trebuiau să puie, dacă proporţiile au fost bune sau ici colo mai trebuia ceva ori lipsea. mă minunam cum mama ştie atâtea, mai ales despre boli. îmi plăceau pisicile dolofane pe care ni le desena pe foaie, puneam pe geam hârtia şi în lumină copiam stângaci contururi. mâţele mele erau mai mult globuri de crăciun iar mama se apuca atunci din beteală, vată şi cartoane să facă ornamente pentru pom. intra un aer de bucurie nobilă în mica noastră iesle, tata se opintea să tragă buhaiul de aluat până împletea bice de argint copt în cuptor, lăsa uşa deschisă şi căldura aceea potolită, a bun, cuprindea casa. dacă ai fi văzut-o pe mama la masă cu noi purtându-ne mâna prin culori ai fi spus că e pe jumătate fluture, mâinile ei deveneau două corăbii, în spate avea aripi străvezii şi avea o putere uriaşă să stea la căpătâiul nostru. când ne-am mutat în casa nouă, era prea mare şi prea goală, ca o sală curată şi rece. apoi au cumpărat alt covor. unul persan, cu medalion roşu.ne-am aşezat toţi aşteptând să plecăm într-o poveste, am făcut tumbe de pisică. mult timp mama l-a periat cu palma să-i păstreze puful moale, se simţeau boieri şi zâmbeau straniu despre casa lor ca unei lumi ascunse.