de câte ori privesc cea mai veche fotografie a tatei zâmbesc gândind cum fetiţa aceea îmbrobodită, cu picioare strâmbe, mâini subţiri şi ochi cenuşii avea să ajungă un bărbat excentric, cu o vorbă înfiptă în moalele capului, cu un miros fin al prostiei umane şi de o frumuseţe stranie. era ultimul copil al bunicilor, dupa miluţă, rodica, rodica, maricica, lenuţa şi costică. pe vremuri, dacă îţi murea un copil următorul avea să-i ia numele aşa se face că două din surorile tatei au avut acelaşi nume. toader era cel mai mic, veronica-l învelea în pestelcă aşa cum faci cu un boboc de raţă iar tata a crescut printre tăvile cu plăcintă de dovleac ale bunicii. mai târziu, el a învăţat-o pe mama să gătească. mama avea mâini de mohair, o să-mi amintesc mereu degetele ei răsfirate printre copaci torcându-i,agăţând cu croşeta dantele şi ochiuri de goblen cu maci, fustele noastre de dantelă albă şi pălăriile mele de mătase.nu ne veneau bine pe cap dar le purtam să nu o supărăm ...pe tata o să mi-l amintesc mereu cu mâinile în unt topit, lângă ceaşca cu stafide în rom ... şi miros de portocală rasă. bucătăria era cel mai cald loc din casă, iar masa era mereu în ploaie de făină albă, apoi norul de sită slobozea pocitaniile de gândaci, auzeam praful de sare cum coboară şi mă cuibăream în preajmă să văd tot ce face. era grozav cum masa plină de făină iar tata şi în rest nici urmă de alb doar acolo munţii deveneau frânghii de colac împletit în trei sau patru. îmi dădeau voie să fac oramente din aluat, brăduţi, steluţe, frunze de stejar şi le lipea deasupra. din ultimii stropi făcea doi gugulufi, pentru mine şi corina... asta era spre ziuă căci tata lucra mereu noaptea...spre dimineaţă când ne sculam, sub prosop abureau deja colacii din prima tavă...duminica, tata ne cânta câteodată cântece de la el din sat...aşa a făcut-o pe mama să-l placă. i-a cântat odată şi nu s-au mai despărţit. când eram mici, ne suia pe măsuţă şi ne hrănea ca pe puii de brumăriţă, un smoc de gălbenuş, un arcuş de sunet, era tata-pasăre.
deşi doar cu câţiva ani mai mare, fratele lui, costică, era foarte diferit de tata. de cum se lumina o ştergea de-acasă spre garnizoană. îi plăceau caii. venea noaptea cu genunchii rupţi, prăfuit şi-atunci tata se uita la el cu superioritatea pisicii ce stă toată ziua la cald, se urca după sobă şi număra în gând vergile pe care le-ncasa costică de la bunicul. fetele erau mari şi-l luau cu vorba încât îi mai trecea din of însă bunica îl privea scurt şi pătrunzător iar în clipele alea se lăsa o tăcere grea, apoi osânditul o ştergea după sobă, smiorcăia cu gândul că nu o să se mai întoarcă acasă şi tata îl îmbăţişa frăţeşte dându-i o turtă ori o bucată de ceva ce avea mare preţ pentru un stomac gol.
până au luat comuniştii pământul, bunicii lucrau vara la câmp lăsând-o pe ţăţica lenuţa tartor peste ultimii pisoi însă de ea bunica ascundea gavanoasele cu gem căci îşi făcea clătite-ntr-una şi mai scăpa câte-una şi celor mici cu promisiunea că nu vor spune. costică lua ouăle din poiată, tata mulgea vaca şi cernea făina iar lenuţa ... lenuţa închidea uşa cu zăvorul după ce smântâna ceea era groasă în lighean iar uleiul era încins în tigaie. degeaba smiorcăiau băieţii şi băteau cu pumnii în uşă, până nu se sătura ea mai întâi, uşa era de neclintit. şi nici atunci, ci le dădea câte una prin geam ca nu cumva să sară să o bată, apoi băieţii, ştiind că nu vor gusta mai mult îşi luau gândul şi plecau să se joace. o strigau vulpea, avea ochii verzi şi pentru că mereu îi păcălea cu câte ceva...bunica o îngrijea, era frumoasă cu toate că avea un picior mai subţire şi unul normal. făcuse poliomelită şi reuşiseră să o salveze în ultima clipă cu antibiotice, prafurili celi noi -cum le numea bunica veronica-însă piciorul fusese compromis. paulică, verişorul lor de la sarata rămăsese şi el strâmb la picior umblând cu gheată ortopedică, tot de poliomelită ca mulţi copii din sat. alţii muriseră însă erau vremuri aspre şi oamenii nu plângeau mult în-afară.
lăsa întotdeauna mamei o lalea albă în pahar iar duminica scotea din dulap o faţă de masă cu stele, o flutura înaintea noastră ca un toreador apoi o arunca pe capul ciufulit al spătarului...ole! noaptea, tata era o seră luminată de licurici, cu fiecare felinar aprins mai venea cineva de pe uliţa unde a copilărit în casa noastră, într-un târziu adormeam ca două gutui între mama şi tata. asta când nu eram din pricina poznelor una fată de ţigan iar alta de lipovan. urlam ca nu cumva să se ţie de cuvânt şi să ne dea de-acasă. mama îşi lua papucii de zână, cei cu canafi roşii şi simţeam că oriunde ne-a trimite tata_cel_roş, ea o să vie cu noi. când devenea din nou toader_cel_verde, casa era plină de bunătăţi şi nume de turtă_dulce. pe mama o striga zâna deşi în leagăn îi puseseră aspazia şi multă vreme am crezut că acesta e chiar numele ei, apoi eu m-am numit nanuc iar corina, papuc.