foto: p.b.

Dincolo de triada hegeliana, fiinţă, nefiinţă şi devenire, se împământeneşte ultima carte (cronologic vorbind) a lui Dinu Virgil. Afirm acest lucru nu numai datorită intitulării fezabile: De Devenit, ci şi conţinutului extrem de bogat în prezenţa entităţii pe care noi muritorii o numim Dumnezeu.
La urma urmei , să fim serioşi, câţi tineri se mai apleacă spre divin, spre soteriologie, spre eliminarea hamartiei, spre parusia, spre eschatologie, spre punctul final al existenţei noastre terriene? Poetul Dinu Virgil, neglijând „parşiv” această existenţă contaminată şi bolnavă de absenţa controlului asupra libertăţii (şi de limbaj), se „gârboveşte” precum un V. Voiculescu („mă sprijin în condei ca în toiag”) pentru a veni viguros cu o puritate debordantă, pe care eu , de când l-am întâlnit, am admirat-o.
Pentru Dinu Virgil poemul care străpunge decisiv cititorul este dragostea. Fie că e de mamă(p.13), iubită(p.34) sau Dumnezeu(p.62). Profund şi nestatornic, luminos şi nostalgic, curios şi împăcat cu tainele, el , surprinde esenţa ce ne alcătuieşte, pentru ca mai apoi să ne-o „trântească în nas” cu glasul prieteniei, cu vechiul condei al înţelepciunii.
„M-am născut în noaptea/în care n-am mai suportat/întunericul//Voi muri în ziua /în care n-o să mai găsesc /lumina…(p.71). Predominanta religioasă exclude tribulaţiile argheziene, în schimb aminteşte de un Vasile Militaru parcă într-un dialog existenţial cu Ştefan Augustin Doinaş, o completare pe care D. Virgil o simte necesară pentru cei ce îl citesc.
Este interesant cum dragostea, cu riscul de a mă repeta, sub toate formele ei, de la agape, filio, eros, storge şi epithumia se întâlnesc în acest volum editat în anul 2007 la prestigioasa editură Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj. Şi iată că afirm: este bulversant cum niciun cuvânt al poetului nu poate decât să hrănească.
Din punct de vedere al esteticii, apolinicul este bine reprezentat, D. Virgil reuşind să menţină un discurs cald, idilic pe alocuri, ideatic şi echivoc. Constantele configurative,se îmbină plăcut parfumând cu originalitate şi bonomie forţa de exprimare. Forma în care o face, ar spune unii, suportă unele carenţe, în versul clasic,însă eu cunoscând poetul ştiu că sunt doar aparente, iar conţinutul absoarbe cititorul într-atât încât prozodia este demnă de a nu fi neglijată, după cum intenţionat doreşte si autorul, care se joacă atât în vers alb, liber cât şi în vers clasic..
Un poet tânăr şi de speranţă, Dinu Virgil, coleg de generaţie şi prieten bun cu sufletul meu, îşi face timp pentru poezie, cu scopul de a ne aminti că există multe lucruri frumoase în lume, dar cel mai mare dintre ele e Dragostea.”Iubito, ne-am născut bătrâni /Ca să-nvăţăm cum se mai moare /Prea alăptaţi la albii sâni, /Purtăm în suflete culoare… (p.34)
„Dacă inimile-ar spune/ Mamelor cât le iubim / Viaţa-ar fi o rugăciune /Ca-n lumină s-o topim…” (p.14).
Când ai un simţ obiectiv, această poezie, a poetului D. Virgil, poate fi o perfuzie, pentru că în fond ea ne vorbeşte de toate câte trec fără a ne da bani în schimb. Însă nu! Individul obiectiv este poetul, autorul, care la o vârstă matură a descoperit unde este valoarea adevărată în această existenţă… ca o monedă pusă în cutiile unor tineri ce cântă la instrumente neglijabile ca valoare, dar esenţiale pentru a bucura şi a se bucura. Cam aşa am primit această carte.
Iată deci un volum fiabil cu filonul prin care trece şi Cristian Bădiliţă. Şi vorba poetului: citind „am simţit transparenţa poeziei (lui n.n.)/ pe faţă”.