Se lăsase înserarea, umbrind şi geamul spitalului, spre care Traian privea de multă vreme, de când se trezise şi începuse să se gândească. O umbră fără contur căzuse şi peste sufletul lui, apăsătoare, grea şi difuză; dar acum, cel puţin, se lămurise cu durerea aceea surdă, de peste tot, căreia, la început, nu reuşise să-i afle rădăcinile. O identificase de cum îşi amintise de Florentina, de simţămintele sale pentru ea şi mai ales...mai ales de îmbrăţişările lor, când calme, când pătimaşe, uneori încărcate de bucurie, alteori... alteori dureroase, aproape disperate (disperarea aceea care te-ndeamnă parcă să te agăţi cu toată fiinţa de cel căruia i te-ai da, să-l sufoci, să nu-i mai dai drumul, cu atât mai mult cu cât ştii că e musai s-o faci).
Era decis. Ştia ce trebuie să facă. Mai rămânea să afle cum.
Dintotdeauna, tactica îl plictisise („treabă migăloasă, pentru tocilari”), îi plăceau ideile în ansamblu şi alerga nerăbdător spre realizarea lor. Tehnica paşilor mărunţi îl enerva, el n-avea timp să meargă cu paşi mici, îi plăcea să alerge în salturi. Dar învăţase, din experienţă, că cel mai greu lucru, şi care atârna hotărâtor, totodată, în realizarea unui obiectiv, era decizia. Odată ce te-ai decis, când ai viziunea, restul ţi se arată de la sine – şi strategia şi tactica – atâta vreme cât ştii încotro te îndrepţi. Trebuie numai puţină răbdare.

Nici n-apucase bine să-şi sfârşească gândul, că auzi uşa deschizându-se cu grijă. Aproape nu-i veni să creadă văzând „arătarea” ce i se-nfăţişa privirii, menită parcă anume a mângâia, a calma şi a aduce vindecarea – o tânără în halat alb (aşadar, se schimbase tura), blondă, cu ochi albaştri, senini, de-o frumuseţe suavă, pe care nu te-ai fi săturat s-o admiri. Mai presus de orice, întreaga-i făptură gingaşă exprima bunătate. Îi venise s-o-ntrebe: „Tu de unde picaşi, tată, printre atâtea acrituri?”. Apoi gândi: „Da’ bine mi te-a scos cine mi te-o fi scos în cale! Simt de pe-acum că de la tine o să-mi vină salvarea.”

- Bună seara, domnule... Olariu (isteaţă, întinsese gâtul spre fişa de la capătul patului. E drept că n-o nimerise sută la sută, dar era, oricum, mai pe-aproape decât maimuţa de mai-nainte, cu domnule caporal). Eu sunt Angela, asistenta din schimbul de noapte. Am venit să văd cum vă simţiţi şi dacă aveţi nevoie de ceva.
- Mulţumesc, mă simt bine; şi, da, aş avea nevoie de...nişte informaţii.
- Sigur...

Traian o privea cum aştepta nerăbdătoare, cu buzele uşor întredeschise, cu privirea scânteind, ca o şcolăriţă silitoare, gata să-şi expună pe nerăsuflate cunoştinţele. Gândi cu amărăciune: „Pesemne eşti proaspăt absolventă, n-ai apucat încă să te aspreşti, timpul a fost prea scurt ca să permită sistemului să te-acapareze, să te transforme în monstru insensibil la suferinţele omeneşti. Mâine-poimâine am să te văd şi pe tine cu pila-n mână, râcâind de zor la o unghie şi aruncând unuia ca mine, din vârful buzelor, că mai ai şi altele de făcut. Păcat! Asta-ţi va altera şi frumuseţea. Căci ce e omul fără latura lui de sensibilitate, decât o poză jalnică dintr-un ziar folmotocit, cu care nici nu te-ai şterge undeva.”

- Aş vrea să ştiu, bunăoară, la ce folosesc toate maţele-astea care-mi atârnă prin preajmă.

Angela zâmbi condescendent:

- „Maţele” acelea, domnule Olăroiu (nu-i nimic, e bine şi Olăroiu) sunt tuburile pentru perfuzii.
- Care la ce folosesc?
- Cum la ce? De ele depinde viaţa dumneavoastră. Uitaţi, aici scrie că sunteţi şi diabetic (atinse fişa cu unghia fină şi frumos lăcuită, apoi verifică debitul perfuziei, să se asigure că totul e în regulă).
- Şi n-am putea să le scoatem? După cum vedeţi, trăiesc. Mai bine zis, am înviat.

Angela râse, dezvelind un şir de dinţi albi, aproape perfecţi. Apoi deveni brusc serioasă:

- În niciun caz! Nu, cel puţin până mâine, la vizita doctorului, care va decide dacă vă vom administra în continuare substanţele.
- Fără de care...
- Fără de care nici nu vrem să ştim ce s-ar întâmpla.
- Şi dacă vrem?
- Ba nu vrem! Mă rog... ar fi grav, foarte grav, aţi putea chiar să...
- Să mor.
- Da.
- Ha, ha! Nici vorbă! Mi-am propus să trăiesc cel puţin o sută de ani. Arăt de parcă i-aş fi împlinit deja?
- În cazul acesta, vă rog să aveţi mare grijă, să nu le scoateţi, din greşeală.
- Se-nţelege...

„Sfântă naivitate, ce bine că exişti!”

- Acum vă las, o să merg şi la ceilalţi pacienţi, după care am să mai revin.
- A, nu, vă rog să nu vă deranjaţi.
- Nu e niciun deranj, îmi fac meseria.
- Desigur, dar pentru mine este. Aş vrea să mă odihnesc, îmi e foarte somn. Şi am somnul uşor, aud şi cel mai mic zgomot...iar dacă mă trezesc, mă chinui apoi teribil s-adorm la loc. De-aceea, dacă s-ar putea...
- Sigur, sigur. Doar dacă aveţi nevoie, mă chemaţi.
- Mulţumesc. Şi....
- Şi?
- Ă...nimic. Mi-am uitat gândul. Aşa-i la bătrâneţe. Pesemne nu era nimic important.
- Atunci vă doresc noapte bună!

„Da, va fi, probabil, cea mai bună noapte. Şi cea mai lungă.”

Adineauri, când se prefăcuse a-şi fi uitat gândul, era să facă imprudenţa s-o roage să-l ierte. Încă de-acum, cât mai avea ocazia. Dar nu era cazul să rişte a-i stârni vreo bănuială.

Îi părea rău de ea. Ar fi dat orice să nu se fi-ntâmplat asta pe tura ei. Dar nu mai avea timp s-aştepte. Aşteptase destul nouă ani. Acum i se ivise ocazia. Era momentul să-i ofere Florentinei eliberarea pe care el o dorea, în ciuda împotrivirii ei. Oricum n-ar mai fi fost om dacă nu-şi revenea din paralizie (şi ştia el cam câţi îşi reveneau din astfel de cazuri) şi dacă n-ar mai fi putut s-o îmbrăţişeze pe Florentina. S-ar fi zis că singura lui raţiune de a fi în aceşti ultimi nouă ani fuseseră acele îmbrăţişări, pentru care, la început, căuta diferite pretexte – chipurile colegiale – cărora, cu timpul, le dăduse o altă conotaţie, aceea reală, izvorâtă din adâncul inimii lui.

Acum se gândea cu părere de rău la Angela: „Îmi pare rău, păpuşică, să fiu tocmai eu unul (dacă nu cumva primul) dintre nemernicii care te vor conduce pe odiosul drum al neîncrederii în oameni. Nu-i nimic. Poate-ai să-nveţi din asta ceva. Poate-ai să reuşeşti să-nţelegi şi zicala care spune că drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Mie, acest înţeles, mi s-a arătat în toată deplinătatea lui de-a lungul întregii vieţi. Şi poate,-ntr-un fel sau altul, vei reuşi să-ţi păstrezi şi frumuseţea şi bunătatea – o combinaţie atât de rară. Numai să ai grijă pe mâna cui dai aceste minunate daruri! În majoritatea cazurilor, le primesc tot cei care nu le merită. În sfârşit... se zice că ce nu te doboară, te-ntăreşte. Şi la ce-ţi foloseşte? Mă rog...nu mai contează. Să fii tare ca piatra, şi să mă uiţi, de parcă n-aş fi existat”.

Cu mare atenţie, întinse mâna sănătoasă, apucând cu ea fişa de observaţie şi pixul de-alături. O-ntoarse pe dos şi scrise, aşa cum putu, o notă pe care-o semnă, prin care s-o disculpe pe Angela de eventuale acuzaţii şi s-o scutească de o posibilă hărţuire. O aşeză apoi la vedere, cu pixul alături, apoi duse lent, dar hotărât, mâna la gură, apucă branula cu dinţii şi smuci o dată zdravăn, după care o scuipă şi-i făcu vânt cu mâna de lângă pat, să fie sigur că nu va fi tentat s-o apuce.
După care, se puse pe aşteptat. „Sunt aşteptări mai grele ca plumbul” îi spusese Florentina, cândva.
Îşi făcu o cruce mare („Să mă ierţi, Doamne, ori, dacă nu, să faci cu mine ce-oi şti. Ai putea, bunăoară, să mă pui să frec toate closetele iadului. Am frecat destule-n armată, mi-oi mai aduce-aminte”), apoi făcu lui Dumnezeu cu ochiul, în încercarea de-al convinge să-i îmblânzească pedeapsa.

Imediat, apoi, reveni la Angela: „Îngeriţă mică, sper c-ai avut zece la şcoală. Ori de nu, şi de-oi scăpa nevătămat din asta, e vai de perişorul tău ăla blond şi ondulat. Nici nu vrem să ştim ce se va-ntâmpla cu el, nu-i aşa?”

În sfârşit, întoarse din nou privirea către fereastra prin care noaptea se vedea smolită, de neagră ce era („Nu vrei, Doamne, s-aprinzi măcar o stea pentr-un păcătos ca mine?”) şi începu din nou să se gândească.

Primul gând îi zbură către sărmana-i mamă, singura de care i se rupea cu adevărat sufletul. Pesemne, dacă şi-ar fi amintit-o în momentul deciziei, n-ar mai fi putut s-o facă. Da, ea era singura care l-ar fi putut întoarce din hotărârea luată. „De ce, măicuţă dragă, nu te-ai dus înaintea mea? Aş fi avut şi eu acum inima mai uşoară şi-ar fi avut cine să m-aştepte dincolo.”
Şi-o imagină, îndurerată şi demnă lângă mormântul lui, privind cu ochi goi şi secaţi de lacrimi, la înfiorătoarea coborâre a sicirului în groapă. Duritatea acestei imagini, de la care vroise repede să-şi schimbe gândul, îl conduse – printr-o asociaţie de idei – către dragostea, în general, a unei mame pentru fiul ei. Întâlnise multe feluri de iubire în viaţă, dar, oricât de mari şi înălţătoare iubiri ar fi fost, niciuna nu i se părea atât de puternică precum cea de la mamă la fiu (în aceeaşi idee, mai presus decât patimile lui Iisus, îi otrăvise sufletul durerea Maicii Domnului).
Asta s-ar fi putut datora şi pentru că simţise, pe parcursul întregii vieţi, venind dinspre maică-sa adevărul rostit de ea cu atâta simplitate: „mi-eşti mai drag ca lumina ochilor”. Şi totuşi, nu şi-o imagina bocind, smulgându-şi părul (întotdeauna plânsese în linişte şi cât mai departe de alţii), ci doar vrând cu orice preţ să moară.
Îşi aminti pasajul din Mihail Sebastian: „Invidiez demna, stăpânita răceală ţărănească: o sărutare de mâini şi plecarea în lume. Iar moartea, când vine, vine şi ea ca o rudă.”

Copiii...copiii erau mari de-acum. Le dăduse undiţa, n-aveau decât să pescuiască. Se vor descurca şi fără el. Vor suferi, ce-i drept, dar momentul acesta în viaţa lor ar fi adus tot atâta suferinţă, oricând ar fi venit. Le va trece, şi-şi vor vedea de cărările lor.

Între timp, glicemia i-o luase razna, căzuse într-un fel de somnolenţă, care nu era somn, bântuit de-o viziune, care nu era vis.
Se vedea tot pe sine, în cimitir, înconjurat de cei câţiva cărora le păsase de el.

Andrei, băiatul orfan, puţin retardat, pe care-l aciuase din milă pe lângă unitate, ca om bun la toate, şi care-l iubise cu devotamentul unui câine, îşi smulgea părul şi se-agăţase de gropar: „Nu mai pune, mă, pământ, că te zvârlu-n groapă! Ce-ai, mă, cu el, ce ţi-a făcut, de vrei să-l îngropi? Ieşi, bre, nea Traiane, afară, că nenorocitu-ăsta pune pământ pă matale! Ce-ai cătat, bre, colo, jos, că matale ţi-a plăcut să zbori? Aoleeeeu, mămiţica mea pă care nu te-am cunoscut, că m-ai dat de suflet şi-ai plecat nebună-n lume, mai bine te duceai tu, decât nea Traian! Că tare om bun a mai fost! Mai ştii, bre, nea Traianeee, ce de lucruri îmi cumpărai? Acuma cine-o să-mi mai ia mie de toate? Hai, ieşi afară, vino-n coace! Hai că-ţi mai dau o sticlă de vin, ca atunci când ţi-am mai dat una, furată de la tov. comandant din frigider, că p-ăla nu putea să-l ia Dumnezeu!”

Hai, măi, Andreica, nu mai spune din casă!....Aaaa, asta ai făcut, ticălosule? Ai furat de la comandant, ca să-mi dai mie? Şi mie mi-ai spus că o căpătaseşi la biserică. E drept că m-am mirat că era cam de soi vinul ăla. Da’ mi-am zis că cine ştie ce bogătan te-o fi milostivit. Din când în când, mai scapă şi ei pe la biserică. Uitasem că ăia, şi când au, împart între ei. Da’ văd că ţinuseşi minte că ţi-am zis că, dacă te prind furând, îţi tai mâinile. Orb am fost, Andreica, şi să mă ierţi. Acum mi-aduc aminte că-mi ceruseşi o dată bani. „Ce-ţi lipseşte?” te-am întrebat. Evitam să-ţi las bani pe mână, că oricum nu-i cunoşteai, şi nu vroiam să te fraierescă şmecherii sau s-o-ncasezi pentru asta. Aveam însă grijă să nu-ţi lipsească nimic. „Nimic”, aşa mi-ai răspuns.”Nimic nu-mi lipseşte”. „Atunci la ce-ţi trebuie bani?” Ai lăsat capul în jos şi te-ai înroşit: „Am de toate, nea Traiane, chiar mai multe decât îmi treb’e. Un singur lucru n-am, un ban al meu, să pot şi eu să-ţi mai dau matale câte-o chestie, nu numa’ să-ţi iau”. În prostia mea, ţi-am spus că nu-mi trebuie nimic de la tine. Dar n-am înţeles că aceeaşi nevoie pe care o aveam eu să ofer pusese stăpânire şi pe tine, ca suflet mare ce te afli. Da’ tot nu te-ai lăsat, ai găsit soluţia, şi-ai început să furi. Uite-aşa, eu te-am împins către asta. Şi ce-ai mai furat? Te pomeneşti... păi, da! Portocalele alea de Moş Crăciun, când mă văitam că n-am să le pun la copii sub brad, că dădeai cu tunul şi nu găseai una. Aoleu! Şi p-alea tot de la comandant le-ai furat? Barem s-apuc să mor, până nu mă degradează. Şi florile alea pentru Jana, de-un opt martie, când nu mai apucasem, că se stătea la nişte cozi... P-alea de unde le-oi fi găsit? M-a bombănit o juma’ de an că i-am adus flori din coroană; că, ce-i drept, aveau cozile cam scurte. Dumnezeule! Cum de nu mi-a picat fisa? Chiar din coroană le-ai luat, ai fost în cimitir şi-ai pândit un biet răposat, să-i iei florile. Ha, ha, ha! Bravo, Andreica! Pentru asta te iert; auzi, să-i duc Janei flori de la mort! M-ai îmbrobodit c-o poveste, cum că te rugaseşi de-o florăresă şi-ai ajutat-o să care nu ştiu ce. Dar, pe drumul către unitate, îţi rupseseră unii cozile, să-şi bată joc de tine. Mi-ai scăpat, ticălosule, ai fost mai deştept decât mine. Iată la ce-i bună pentru unii şcoala! Mare ofiţer şi comandant-adjunct! Trebuia să-mi scot şapca în faţa ta şi să-ţi zic „Să trăiţi!”. Hai, dă-te din cârca groparului şi lasă-l s-astupe groapa, să nu te mai văd! Mi-e milă de tine, c-ai s-ajungi iar pe stradă; dar ai să te descurci tu, că doar ţi-ai făcut mâna.

Îl văzu pe Gheorghe, zvârlindu-i cu năduf bolovanul din palmă, gata să spargă capacul sicriului – „Hai că eşti dobitoc!” Apoi ştergându-şi pe furiş o lacrimă.

Gheorghe, mă băiatule, tu ştii să plângi??? Ei, hai, nu te ruşina, c-am glumit. Mi s-o fi părut mie. Pesemne ţi-a intrat nişte pământ în ochi.

„Te găsişi să mori, cretinule! N-ai mai găsit altă distracţie din atâtea lucruri demne de făcut în viaţa-asta!” Apoi vărsându-şi năduful pe cruce, lovind-o cu piciorul, şi pe preot, zgâlţâindu-l de sutană: „De ce mor oamenii buuuuuni? Zi!” Popa ridicând din umeri, luat prin surprindere. „Ce mama zmeilor vă-nvaţă la şcoala-aia? Nimic. Pe mine m-a-nvăţat să repar avioane. Pe voi? Să-ngropaţi oameni! Atâta ştiţi. Asta-i treabă de gropar. Ptiu!”
Popa ferindu-se-n lături şi făcându-şi cruce - „Iartă-l, Doamne! că mult mai suferă...”

Eh, o-ncurcaşi, părinte. Nu-s mulţi nebuni ca ăsta printre creştini. Dar ce nebun frumos!

Lăsaţi-mă să plec odată!

Florentina îi vorbise cu amărăciune despre plecări: „Nu-mi plac plecările. De niciun fel. De mic copil, simţeam cum mă sfârşesc ori de câte ori plecam de undeva – fie şi dintr-o tabără – ori de câte ori oameni cu care interacţionam cumva, atingându-mi sufletul, plecau din viaţa mea, fie şi temporar. Cât despre cei pe care i-am iubit, fiecare dintre ei poartă în sine un colţ din biata-mi inimă zdrenţuită, pe care n-am mai putut să-l iau înapoi. Cu toată psihologia mea, n-am reuşit să-mi vindec această rană, care sapă adânc, tot mai adânc...”

Lasă, Florentina, mai ştii ce mi-ai scris?

Anul acesta, de ziua lui, îi scrisese pe o carte poştală un pasaj din „Citadela” lui Saint-Exupery: „[...] Şi iată pentru ce zidurile închisorii nu pot să-l închidă pe cel ce iubeşte, căci el aparţine unui imperiu ce nu este al lucrurilor, ci al înţelesului lucrurilor şi îşi bate joc de ziduri. Iar dacă fiinţa iubită există undeva, chiar dacă în acest moment ea este cufundată într-un somn asemănător morţii, iar lui nu-i foloseşte la nimic, şi chiar dacă înalţi ziduri de fortăreaţă între ea şi el, sufletul lui va fi totuşi hrănit de prezenţa ei şi nu vei reuşi să-i desparţi.”

Începuse să-şi piardă şirul gândurilor, care nici nu mai erau gânduri, ci o învălmăşeală de senzaţii, amestecate cu imagini, trecute şi viitoare, un amalgam în al cărui hăţiş se încurcase şi din care simţea că nu va mai ieşi.

Mai avu timp pentru o ultimă îmbrăţişare cu Florentina - pe care o simţi reală, fremătând, ca şi când ar fi fost acolo, în braţele sale – şi-un ultim gând, adresat tot ei:

„Nu, moartea nu vine ca o rudă. Când ai trăit frumos şi curat, vine la fel, ca o-mbrăţişare”.