| |
|
| |
|
Copiii lui morţi. Copilul meu, viu.
Mi-e somn. Mai sunt trei ore până la vizită. Patul îmi intră în oase, vreau acum un hamac, o pală de vânt şi un bărbat aşteptându-mă în apă. Culori. Dacă închid ochii, mâna îmi devine nor de ploaie, amestecând portocaliu în tuşe albastre de cer, şiroind verde, roşu aprins şi violet peste galbenul acoperişului de stuf.
Omul de mai devreme. Am avut impresia la un moment dat că bisturiul alunecă pe propria mea piele, că întâlneşte peste tot vase din care sângele ţâşneşte fără oprire, iar eu cu aceeaşi mână tai, cu aceeaşi scotocesc urme de viaţă. În mine. Aş fi putut să jur că pe bărbatul acela l-am iubit cândva, dar acum sunt prea obosită pentru a-mi aduce aminte. Şi dacă l-am iubit, tot în acelaşi punct am ajuns. El, accident, eu încercând sistematic să-l salvez, tăind. La urma urmelor, toţi care vin aici sunt iubiţii cuiva. Sau au fost. Poate că sub anestezie o altă mână o conduce pe-a mea, o mână care urmăreşte cu dragoste fiecare zvâcnire de viaţă, care cheamă amintirile în trupul care cedează. Que se yo?
Ce ştiu eu despre plecările lui? Ce ştiu eu cum îi e lui dor de mine? Cât poate o femeie trăi numai din tânjirea celuilalt? Până când sufletul i se aşterne ca un drum până la el. Până când aerul de respirat se impregnează cu voci, iar vocile acestea devin din ce în ce mai ascuţite.
Ia-ţi copilul şi vino. Rupe-te şi alipeşte-te mie, Clara.
Sunt prea obosită. I-aş spune că el nu există, că bântuie ca un vis sufletul meu şi al copiilor lui, pe rând, niciodată aici, niciodată acolo. Dar acum nu vreau decât hamacul acela. Plaja cotropindu-mi simţurile.
Cineva moare. Cineva iubeşte. Mâna mea ştie să taie, mâna lui caută tumori în trecut. Cândva ne vom odihni iubirea în palme, la o cafea, faţă în faţă într-o gardă de noapte, doi chirurgi de urgenţe, el iubindu-ne nenăscuţi, eu suturându-i amintirile... poate vom face drumul acela, poate unul dintre noi se va opri la mijloc şi se va întoarce.
Dar acum trebuie să dorm. Que se yo?
La picioarele mele, Barcelona îşi lipeşte trupul fierbinte de mare.
Peste un sfert de oră intri în transplant, Clara!
|
|
|
|
| |
|
|
| |
comentariile se pot face numai după ce vă logaţi
|
| |
comentarii la acest text

| Profetul -
2006-03-07 |
l-am citit fara respiratie. bianca goean e una din acele scriitoare la care am intilnit un lucru interesant: chiar daca nu e facila nu te oboseste intelectual si ai mai tot timpul cind o citesti senzatia unei ameteli usoare in care senzatiile sint mult mai importante decit rationalitatea. am facut chiar o experienta: am suspecatat-o de exercitiu hipnotic si am recitit apoi unele fraze separat si mi s-au parut foarte inteligibile si bine cintarite. dar cind citesti de fapt e ca si cum te-ai scufunda intr-un fluviu in care parametrii fizici ai existentei sint mult mai putin importanti iar levitatia valurilor si mingiierea lor devin limbaj al comunicarii.
|
| Sapphire -
2006-03-07 |
Virgil, cred că una din primele mari încurajări în domeniul acesta al prozei de la tine am primit-o. Acest text a fost oarecum un exerciţiu, încă nu ştiu nici eu încotro să mă îndrept cu proza. Către ce tind eu, este deseori perceput cum ai spus tu... hipnotic. Dar este ceva extrem de atent construit, şi aveam poate nevoie, din nou, de un semn că se mai poate scrie/citi şi aşa. Am primit azi semnale mixate vis a vis de ceea ce scriu... poate că adevărul nu este niciodată de partea unuia singur, dar una ştiu: mă bucur întotdeauna să te regăsesc pe scrierile mele.
|
| Ela -
2006-03-09 |
Proza ta îmi aminteşte de un roman, nu mai ştiu dacă l-ai citit în cele din urmă, ori dacă ai urmărit filmul, Nontimuovere, Margaret Mazzantini, în ecranizarea lui Sergio Castelito. Redarea deosebit de fină şi de subtilă a realităţilor surprinse la limita între două planuri existenţiale, mergând în urma simţurilor, pe vârfurile durerilor neîndurătoare, într-un entre-deux, în care abia mai poţi mişca sau respira, fiindcă nu te afli concret în niciun dintre spaţii. Senzaţia că orice fir atins poate fi ruptură.
E un text lucrat cu deosebită grijă, spre a armoniza ideatica, sensul, imaginea, subînţelesurile, personajele, viaţa, moartea. Nu pot să nu afiirm că este una din cele mai bune scrieri ale tale. Nu pot spune cea mai, nu pentru că nu ar fi, ci fiindcă aş fi nedreaptă cu altele.
Decupez ceva ce încă reverberează cu trăirile mele:
"Cineva moare. Cineva iubeşte. Mâna mea ştie să taie, mâna lui caută tumori în trecut. Cândva ne vom odihni iubirea în palme, la o cafea, faţă în faţă într-o gardă de noapte, doi chirurgi de urgenţe, el iubindu-ne nenăscuţi, eu suturându-i amintirile... poate vom face drumul acela, poate unul dintre noi se va opri la mijloc şi se va întoarce."
Nu mă mişc. Am aritmie. E viaţă încă.
|
| Sapphire -
2006-03-13 |
Ela, comparaţia ta îmi face cinste, dar eu mă descurc deocamdată doar pe mici dimensiuni, nu ştiu dacă aş rezista la tensiune atât de multă acumulată pe distanţe mai mari. Dar şi încurajarea ta e bine primită, mai ales că, repet, nu s-a vrut decât un exerciţiu al unei proze pe care mi-am refuzat-o în ultimul timp. Şi da, între două tăieturi, it's all about being alive.
|

|
|
|