0.

Mentalul (filosofia „mentalului” - Husserl, Maurice Merleau-Ponty, Heidegger [1] - continuată, azi, de o puzderie de „fenomenologi”), prin Heidegger, spune: „De ce este fiinţa [conştiinţa, intuiţia, etc.] ceva mai mult decât nimic ?”.

Analiticul (filosofia „analitică”, având în centru „analitica limbajului” - Frege, Russell, Wittgenstein I şi II [2] - şi ea continuată, în zilele noastre, de o serie nesfârşită de „analitici”), dacă-l parafrazez pe Heidegger, spune : „De ce este self-ul = vocabular individual [3] (de care facem uz pentru a ne justifica acţiunile, opiniile şi viaţa) totul şi nimic altceva ?” .

Ambele spuse conţin, implicit şi răspunsul. Şi anume: (mentalul) sub „centrul gravitaţional” intitulat self se ascunde ceva; (analiticul) sub un astfel de „centru” nu mai există nimic.

2.

Trebuie făcută o distincţie netă între „analiticul” kantian şi cel al filosofiei „analitice”.

La Kant se pleacă de la judecăţi sintetice apriorice. „Analiticul” kantian nu face altceva decât să le expliciteze fără a aduce nimic nou. [4]

Poziţia filosofului „analitic” este alta. El rupe, pur şi simplu, limbajul de entitatea care îl produce şi îl studiază separat ca pe un obiect (mort) fixat într-un insectar. Sau, mai rău, ca pe un cadavru supus disecţiei. Şi extrapolează apoi, la organismul viu, concluziile. Pierzând din vedere faptul că o disecţie poate decela, cel mult, eventualele cauze ale unui deces. Şi nu de ce organismul a trăit mai înainte bine mersi.

3.

Concluzia la care ajunge „analiticul”: sub „centrul gravitaţional” al self-ului care produce limbajul, nu mai există decât nimicul, constituie, prin sine, un paradox. Fiind negat producătorul.

Un alt aspect paradoxal, dar corelat cu primul, este pus în evidenţă chiar de Wittgenstein I [5].

„ Înţelegerea unei propoziţii, presupune înţelegerea numelor care o compun; dar
Înţelegerea numelor presupune înţelegerea, dinainte, a propoziţiei care este
compusă din aceste nume. Altfel spus: înţelegem o propoziţie doar în măsura în
care, în ultimă instanţă, am înţeles-o deja” [6].

Celor de mai sus le voi pune eticheta de „paradox al incomunicabilităţii”

Consecinţele extreme ale ''paradoxului incomunicabilităţii'', apărut ca rezultat al ruperii aproape complete a formelor lingvistice de tot ceea ce ştim şi percepem despre cel ce le utilizează sunt: (a) fie negarea sistemului limbii, deoarece nu ar exista forme ce ar putea să alterneze în acelaşi punct al structurii, ci ar exista doar diferite structuri de propoziţii irepetabile; (b) fie o integrare maximă a tuturor vorbitorilor într-un sistem în care ideolectele sau limbile individuale coincid perfect, condiţie în care, prin realizarea unui efort minim de memorare se ajunge la un singur cuvânt; soluţie de tip ''Eugen Ionesco'' în care toată lumea posedă, cunoaşte şi foloseşte un unic fonem sau cuvânt, indiferent de situaţie.

4.

Genialitate lui Wittgenstein constă tocmai în analiza, dusă până la capăt, adică până la paradox, în Witt. I, atunci când adoptă premisa că „structura limbajului reflectă structura (logico – obiectivă) a lumii”. Ca apoi, în Witt. II [7] să ajungă la „jocurile de limbaj” care dau peste cap orice tip de logică (clasică sau nu) „obiectivă” (în sensul de „universală”) aplicată consecvent (de la un capăt la altul) în timpul unui discurs. Ajungându-se la o nouă fundătură. Aparentă însă. Care poate fi exprimată prin sintagma care încheie „Tractatus-ul”: „Despre ce nu se poate vorbi [logic] trebuie să se tacă” („Whereof one cannot speak”). Sau, despre ceea ce nu se poate vorbi (încă o dată „logic”) trebuie să se vorbească prin cuvintele tăcerii – şi atunci devenim mistici. Ori încă, (să se vorbească) prin „libertatea ficţională” a artei. Reinstaurând „subiectivitatea”. Scoţând la lumină „producătorul” care se află în spatele (în umbra) limbajului.

5.

Rezultatele lui Wittgenstein cel târziu, al „jocurilor de limbaj” şi consecinţele multiple ale acestora, ajung să-l scoată din sărite pe Russell. Care, revoltat de ecourile multiple ale „Cercetărilor filosofice” (Witt. II), nepublicate încă, dar care circulau în diverse notiţe luate de studenţii ce îi audiaseră cursurile, îl fac, pe Russell, să exclame – plin de ţâfnă şi parapon la adresa obrăzniciei fostului său învăţăcel pe care îl susţinuse şi ajutase cu fervoare să revină în mediul academic, chiar împotriva vrerii acestuia: „Pentru Wittgenstein cel târziu…reflecţia filosofică serioasă a devenit prea obositoare; şi astfel el a născocit o doctrină ….[împotriva căreia] eu simt o aversiune extrem de puternică” [8 ]. Şi era normal să se întâmple aşa. Deoarece acea „doctrină” contrazicea nimicitor crezul de bază al lui Russell: „ Cred că se poate descoperi o relaţie între structura frazelor şi structura evenimentelor la care se referă. Nu cred că structura faptelor neverbale este complet incognoscibilă şi cred că, luând destule precauţii, proprietăţile [logice] ale limbajului ne pot ajuta să înţelegem structura gândirii” [9] . Ceea ce era în deplin acord cu premisa de la care pleca şi Witt. I în „Tractatus”.

6.

Şi acum, „Mentalul”.

„Să încercăm să ne transpunem cu fiinţa şi mintea noastră într-o stare necontradictorie, de neconcentrare, larg receptivă,…, blocând gândirea, cel puţin în momentele când privim un peisaj natural de munte, o turmă de oi pe coasta unui deal, o apă cristalină şi rapidă pe pietre strălucitoare în soare, marea reflectând culoarea cerului etc.. Nu mai ştim nimic, toate căile gândirii şi memoriei le-am blocat, suntem într-o stare de relaxare totală, primitivă, vegetativă, dar înregistrăm o imagine pe care o privim ca şi cum timpul ar sta, ca şi cum dinamica imaginii ne-ar fi străină. Profunzimea acestei trăiri nu trezeşte plăcere sau durere, mai curând o stare afectivă neutră. Un asemenea experiment, în care nu suntem în somn, ci într-o stare de veghe, în care atenţia noastră o îndreptăm către relaxare şi înregistrare senzorială, pentru ca în final atenţia noastră să nu fie efort de concentrare, ci plasată într-un punct de echilibru natural al fiinţei noastre, dar şi al nostru cu mediul înconjurător, constituie un fenomen de trăire pe care îl vom numi fiinţare” [10]

Este ilustrarea sugestivă a bine cunoscutei suspendări a judecăţii (epoché), metodă prin care Husserl caută adevărul bine întemeiat şi care deschide, prin conştiinţa (individuală, subiectivă), câmpul de cercetare al fenomenologiei. Apropriindu-se, pe un drum propriu, de ceea ce scolasticii Evului Mediu (în frunte cu Thomas d’Aquino) numeau lumina naturală a raţiunii [11].

De la Husserl, trecând prin eşecul lui Heidegger (pe care l-am analizat în alt eseu) s-a ajuns azi la ceea ce diverse grupuri de cercetători [12] spun la unison că „literatura dedicată din ultimii ani consideră conştiinţa ca fiind una dintre marile probleme neelucidate şi cel mai mare mister al ştiinţei şi filosofiei” . Refuzând să mai traseze o graniţă strictă între cele două discipline. Ca şi între acestea şi teologie sau artă. Iar cuvântul „conştiinţă” poate fi oricând înlocuit cu cel de „intuiţie” (în sens larg) [13], „Eu transcendental” [14], „trans-personalitate” [15] şi altele asemenea . La care fiecare dintre noi poate, mai greu sau mai uşor, să ajungă. Utilizând tot felul de tehnici. Dintre care epoché face parte, dar nu e singura. Şi care pot fi reunite sub titlul generic de „meditaţie”.

7.

Sper că din cele anterioare a rezultat opţiunea mea. Dacă nu, o spun clar acum: ea este „mentalul” corelat cu „analiticul”, dar plecând de la primul. Pentru că, însuşi Wittgenstein în „Cercetări filosofice” (Witt. II) ajunge, volens, nolens, de la studierea separată a limbajului (Witt. I) la re-corelarea acestuia cu „mentalul”. Ca, de altfel, şi unul dintre cei mai interesanţi (încă) „analitici” contemporani: Thomas Nagel [16]. În ciuda altor „analitici” ortodocşi – şi pe bună dreptate consideraţi drept desuet-pozitivişti - cum ar fi, de exemplu, Jerry Fodor [17] atunci când propune o funcţie f (cu pretenţie de „universalitate”) între ceea ce el numeşte „formulele limbajului gândirii” şi propoziţiile unui limbaj natural. Lucru care ar putea fi, eventual, valabil dacă se reduce atât „limbajul gândirii” cât şi orice limbaj natural la un sub-limbaj de natura unei logici standard (aristotelice).

8.

Iar în final, voi spune: „Meditaţia nu poate face rău nimănui şi nu este împotriva nimănui [indiferent de religia acestuia]. Este ca şi când te-ai afla pe vârful unui deal şi priveşti în jos, perspectiva mărindu-se considerabil. Acolo se petrec tot soiul de lucruri. Tu, eşti detaşat. Dar poţi interveni oricând extrem de eficient, fiind simultan şi martor şi jucător. Este întocmai cum te-ai afla în centrul unui ciclon, care se desfăşoară, furibund, spre periferie. Şi în care poţi interveni limitând dezastrele. Nu înseamnă să renunţi la viaţă. Dimpotrivă, trăieşti mai deplin, mai intens, cu mai multă bucurie, mai multă claritate, mai multă deschidere, mai multă creativitate şi înflorire” [18]. Este ceea ce urmăreşte, printre altele, Zen-ul japonez (şi Ch’an-ul chinez) [19]. În opoziţie cu Budismul clasic, de sorginte indiană, preponderent contemplativ.

NOTE
[1] Edmund Husserl, Meditaţii carteziene, Humanitas, 1994; Maurice Merleau-Ponty, Fenomenologia percepţiei, Aion, 1999; Martin Heidegger prin întreaga sa operă, prea vastă pentru a cita componentele sale.
[2] Gottlog Frege, Scrieri logico-filosofice, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977; Bertrand Russell, Problemele filosofiei, All, 2004; Ludwig Wittgenstein (Witt. I), Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, 1991.
[3] în termenii lui Rorty, „vocabular final” (Rorty Richard, Contingenţă, ironie şi solidaritate, All, 1998.)
[4] Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, ed. Ştiinţifică, 1969 şi Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.
[5] Witt. I, Tractatus…
[6] Iată alte două variante ale acestui paradox, stabilite independent şi simultan cu Wittgenstein de către Saussure şi Croce (citate în Tulio de Mauro, „Introducere în semantică”, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1978).
„(i) O variaţie, oricât de mică, în patrimoniul lexical (privit ca sistem: entităţi plus
relaţii) a doi indivizi - şi astfel de variaţii sunt destul de mari şi frecvente - duce la concluzia că doi indivizi vorbesc totdeauna limbi diferite deoarece, cu excepţia unei suprapuneri totale a celor două patrimoniuri lexicale personale, chiar şi cuvinte care par comune, graţie asemănării fonice sau a aproprierii de denotaţii sunt, în realitate, cuvinte cu semnificaţie diferită, introduse fiind de relaţii care nu coincid (Saussure ).

(ii) orice propoziţie este perfect semnificabilă prin aderarea ei univocă, impenetrabilă şi, de aceea, incontestabilă la conţinutul său. Prin aceasta, însă, orice expresie se situează într-o singurătate astrală. Omul vorbeşte perfect, dar vorbirea sa nu are nici o umbră de înţelegere în ceilalţi oameni, în măsura în care înţelegerea comportă reconstituirea, pe baza unor forme lingvistice, a unui conţinut de gândire (Croce).
[7] Witt. II, Cercetări…
[8] Bertrand Russell, Problemele filosofiei, All, 2004 (Mircea Flonta, Studiu introductiv).
[9] Bertrand Russell, An Inquiery to Meaning andTtruth, W. W. Norton & Company, 1940.
[10] Mihai Drăgănescu, Profunzimile lumii materiale, ed. Politică, 1980.
[11] Tereza-Brânduşa Palade, „Sensul fiinţei – Metafizica neoscolastică a lui Edith Stein”, în: Idei în dialog, # 9(36), septembrie 2007.
[12] Richard Amoroso, „ Awareness, a radical definition” în Science and The Primacy of Consciousness - Intimation of a 21st Century Revolution, The Noetic Press, 2000.
[13] Cornel Haranguş, Intuiţie şi cunoaştere, Facla, 1980.
[14] Edmund Husserl, op. cit.
[15] Stanislav Grof, The Cosmic Game, State University of New York, 1998.
[16] Thomas Nagel, Veşnice întrebări, All, 2004. Iar unele dintre capitolele acestei cărţi, cum ar fi: Moartea, Absurdul, Panpsihismul, Cum e să fii liliac….vădesc, cât se poate de clar, re-apropriere de „mintal” şi re-corelarea limbajului cu acesta fără însă a abandona „analiticul” ca metodă.
[17] Jerry Fodor, Representations, MIT Press, 1981.
[18] Bhagwan Shree Rajneesh (OSHO), Meditation: The Art of Ecstasy, Osho International Foundation, 1994.
[19] D. T. Suzuki, Zen Buddhis, selected writings of D.T. Suzuki, Doubleday, 1996.