Personajele: un doctor bătrân cu ochelarii căzuţi pe vârful nasului; un tânăr subţire şi blond; o fată îmbrăcată băieţeşte şi tunsă scurt. O lampă cu lumină albă, un fotoliu, o canapea, un pendul.
Actul 1. Scena 1. Tânărul întins pe canapea; doctorul înfundat în fotoliu.
Bătrânul: Visezi?
Tânărul: Dacă visez noaptea sau dacă las frâu liber închipuirii când sunt treaz?
B: Vom reveni la închipuiri! Vreau să ştiu dacă visezi!
T: Dorm prea puţin ca să şi visez. Dar uneori îmi pare că nici nu mă mai trezesc, parcă ar fi un vis continuu. Se poate visa în vis?
B: Nu poţi dormi sau nu vrei să dormi?
T: Nu m-a preocupat niciodată lucrul acesta şi nici nu cred că are vreo importanţă (Se agită. Lumina pâlpâie iar doctorul notează). Uneori nici nu-mi dau seama când se face dimineaţă, alteori îmi doresc cu disperare să văd zorii. De obicei adorm în zori…
B: Şi cum îţi petreci orele nopţii? Visezi cu ochii deschişi?
T: Da! Întins în pat, plimbându-mă pe străzi, în faţa televizorului. Singur… E mult mai multă linişte, am răgazul să trec pe îndelete prin fiecare închipuire, să mă bucur de ea, s-o pun în zeci de versiuni, poate chiar să-mi dau replica în oglindă.
B: Poţi să îmi povesteşti una din reveriile tale?
T: Da!... Cred ca da!... (Lumina devine galbenă.)
Scena 2. Tânărul
Tânărul: Lumina vânătă a amiezii se agaţă de pietre. Va ploua pe seară. Vântul aleargă pe drumul şerpuit ce urcă muntele. În dreapta şi în stânga case îngropate, cu cerdac şi umbrar. Din când în când o pală de vânt aduce mireasma răcorii. În curţi, bătrânii stau pe bănci şi mă privesc cu interes. Trec prin faţa porţilor joase pe care le păzesc şi îi salut. Copii joacă ţurca sau bat o minge care nu sare. O dau în stradă. Se opresc din joc şi mă judecă în timp ce trec pe lângă ei şi le-o înapoiez lovind-o cu bombeul. Drumul se frânge; după colţ o alimentară în care două, trei persoane cumpără lapte. Mai sus în chiote şi îmbulzeală se taie un copac doborât de furtună sau de bătrâneţe. Ocolesc lemnul mutilat şi praful. Muntele mă atrage ca un magnet spre vârf : în cotloanele lui verzi şi liniştite, pe pământul afânat şi mângâiat de iarbă, sub lumina filtrată în coloane de copaci. Departe de oras. O pasăre împlantă un ţipăt în cer. Grăbesc pasul…
Scena 3. Bătrânul. Tânărul.
Bătrânul: Eşti singur? (Lumina galbenă pâlpâie.)
Tânărul: Nu…
Scena 4.Tânărul. Apare fata. Tânărul se scoală din fotoliu. Merg alături.
Fata: Ghiceşti?
Tânărul: Nu-mi spune totul zâmbetul tău. Ba mă cheamă; ba mă încearcă; ba te ascunde. Dacă micşorez pasul, pasul tău se iuţeşte, dacă mă grăbesc, te opreşti. Când îţi vorbesc mă abaţi la alte rosturi, când tac, taci mai abitir ca mine.
F: Şi totuşi sunt mai aproape de tine ca niciodată şi vorbim cum nu am vorbit niciodată.
T: Iar zâmbeşti…
F: Mă simt ca şi cum ar fi în jurul nostru zeci de urechi ce ne ascultă şi zeci de ochi ce ne privesc. Ca şi cum aş fi goală iar zâmbetul acesta mi-ar ocroti pudoarea. Aşa că va trebui să ghiceşti.
T: Să ghicesc ce simţi… Să înţeleg că mă îndemni să mă încred mai mult în şoapta sufletului decât în zâmbetul tău alunecos. Ei bine am să le dau forma confuză a cuvintelor în speranţa, poate deşartă, că nu voi fi supus unui tir de împunsături… (O pauză). E în tot ce se găseşte în jurul nostru un îndemn imaterial de a-mi închipui fericirea alături de tine şi de a năzui să o păstrez. Nu este doar o beţie cu polen; este scânteia care anunţa că două suflete care se completează şi se aseamănă s-au găsit. Asta mi-au spus sărutările şi îmbrăţisările, asta îmi transmite sufletul tău – deşi timid din spatele unui zâmbet – asta este ceea ce simt acum. Ar fi mai simplu să spun un singur cuvint…
F: Ce cuvânt?
B: … dar nu cred ca poate sintetiza totul. E ceva ce ne leagă de această clipă veşnică, de acest munte veşnic, de acest sentiment veşnic. Ce păcat că nu suntem şi noi veşnici, că nu putem opri momentul, locul, senzaţiile şi ca le pierdem în uitare. Am însă convingerea că măcar unul din lucrurile acestea trei le vom purta întotdeuna şi sper să fie…
F: Dragostea.
T: Poate lucrurile sunt mult mai uşoare decât mi le închipui eu. Poate ar fi trebuit să spun doar firesc şi simplu: “Te iubesc!”, să te iau de mână şi să te sărut. M-ar fi salvat de zâmbetul tău. (Tânărul o ia de mână şi lumina devine roşie).
F: Îţi zâmbesc acum cu încântarea că mi-ai deschis poarta sufletului tău şi m-ai lăsat să cobor în el. Mă codeam să bat la uşa. Ştiu că nu-i nevoie să ghiceşti. Ştiu ca ştii …
B: Da?!...
F: Că te iubesc! Să închidem această clipă şi acest loc într-o fotografie. Din păcate a treia dimensiune – de fapt a cincea – nu o vom putea surprinde. (Tânăra se reazămă de un gard. Tânărul o fotografiază. Flash-ul transformă lumina roşie în lumină alba. Tânărul se întoarce pe canapea.)
Scena 4. Bătrânul. Tânărul.
Bătrânul: (Scrie). Concluziile de astăzi: trăiai încă de la început durerea despărţirii. De unde nesiguranţa şi neîncrederea? Poate încă de atunci pregăteai momentul despărţirii, îl aruncai în viitor, fără dată, dar absolut cert pentru a alunga frica de schimbare şi pentru a potenţa clipa.
T: Da. Poate…