Manolescu Gorun -- Jocuri de limbaj, Gödel, creativitate -- proza

0.

Mai întâi, o schiţă cadru despre un sistem de gândire. Pentru a putea să mă refer la ea în raport cu jocurile de limbaj. Şi o reamintire succintă a semnificaţiei, acordate de Wittgenstein, acestui fel de jocuri.

1.

Un sistem de gândire (o axiomatică) se poate caracteriza prin: (a) un set de axiome însoţit de un altul al regulilor de inferenţă; (b) propoziţii derivare din seturile de la (a) şi/sau propoziţii anterioare care să îndeplinească aceeaşi condiţie.

Seturile de la (a) sunt stabilite apriori (intuitiv, ca un fel de descoperiri).

Propoziţiile, pentru a fi validate, trebuie să poată fi reduse la axiome, printr-un proces invers al aplicării regulilor de inferenţă.

Seturile (a), în cazul sistemelor matematice, sunt stabilite de la început. Iar în cazul sistemelor de altă natură (religioase, filosofice, artistice şi chiar, adesea, ştiinţifice) ele pot fi decelate, mai greu sau mai uşor, pe parcurs, în cadrul desfăşurării unuia şi aceluiaşi discurs.

2.

Ceea ce înţelege Wittgenstein [1] prin jocuri de limbaj este că ele pot fi definite în termenii rolurilor, specificând proprietăţile şi utilizările pe care le pot avea. Exact în aceeaşi manieră cum jocul de şah este definit printr-un set de reguli care determină proprietăţile fiecărei piese. Cu alte cuvinte, modul propriu în care se mută fiecare.

Este util să fac următoarele trei observaţii [2].

(i) Rolurile nu sunt legitimate prin ele însele, ci sunt obiectul unui contract, explicit sau nu, între jucători.

(ii) Dacă nu există reguli, nu există nici joc. Chiar şi o modificare infinitisimală a unei reguli alterează natura jocului iniţial şi marchează trecerea la altul.

(iii) Fiecare enunţ trebuie să fie gândit ca o “mutare” în cadrul unui joc.

3.

Axiomele şi regulile de inferenţă ale unui sistem de gândire pot fi asimilate cu stabilirea rolurilor şi proprietăţilor unui joc de limbaj.

4.

Dacă pe parcursul unui discurs se schimbă regulile, avem de-a face cu trecerea de la un sistem de gândire/joc de limbaj la altul. Mai mult, dacă schimbarea nu este anunţată clar sau, măcar, deductibilă uşor pe parcursul discursului, atunci apar ambiguităţi care pot friza un anumit agnosticism.

Aşa se întâmplă, de obicei şi fără intenţie, în comunicarea obişnuită. Ceea ce poate conduce ulterior, prin feed-back, la schimbări structurale în societate. Şi atunci ambiguitatea dispare.

Şi intuitiv (inconştient),uneori până la postmodernism, în artă în general şi în literatură, în particular.

In schimb, în cadrul postmodernismului (artistic, dar nu numai) , astfel de schimbări din mers au devenit o practică curentă, o metodă, urmărită conştient. Şi asta, în numele unei libertăţi fără limite a creativităţii umane.

5.

Oare această libertate totală a creaţiei, clamată de postmodernism, să fie chiar "totală" ? Nu se ajunge, astfel, uneori, la ceva de natură patologică în cadrul căruia emiţătorul trăieşte în propria realitate iluzorie ne mai având nici o şansă să devină "o realitate care soseşte prea târziu şi care este numai, ca şi adevărul, un raport oficial decalat in timp" [3] ?

Iată o întrebare pe care postmoderniştii nu prea şi-o pun. Sau, dacă şi-o pun, răspund că arta, de când a apărut, până acum şi în viitor, este ficţiune şi doar timpul hotărăşte ce va rămâne şi ce nu. Ei devenind conştienţi de acest lucru şi folosind o gamă mai întinsă (decât până acum) de tehnici care să stimuleze, programatic, creativitatea ficţională. Şi nu se poate nega o anumită consistenţă a argumentului.

Dar totuşi… Însă nu îmi propun să discut acum despre asta.

6.

Este, în acest moment, nevoie de teorema de incompletitudine a lui Gödel. Se va vedea în paragraful următor, de ce.

Ce spune ea, simplificând la maxim lucrurile pentru a nu intra în detalii tehnice?

Teorema respectivă afirmă (şi autorul o şi demonstrează) că, în cadru unui sistem de gândire, deşi nu se schimbă, nici chiar infinitizimal, vre-o regulă a jocului, apar, la un moment dat, propoziţii indecidabile. Adică, propoziţii despre care, din punct de vedere logic, nu se poate spune dacă sunt valide sau nu. Şi astfel trebuie să se treacă la alt joc, mai general, care să-l includă pe cel precedent [4].

7.

Observaţia imediată este evidentă.

Această teoremă este valabilă numai în cazul sistemelor matematice şi, uneori, în cadrul celor ştiinţifice care respectă rigoarea matematicii.

Ori sistemele, în cadrul cărora Gödel are dreptate, sunt clar minoritare faţă de cele care exploatează, la maxim, celelalte potenţe ale limbajului natural. Şi în care transformările nu constau în înglobarea ordonată a unui sistem particular în altul mai general. Ci în amalgamarea, uneori (şi mai ales în postmodernism) aleatorie, de sisteme/jocuri diferite în cadrul aceluiaşi discurs. Ducând astfel la ceea ce se numeşte "gândire fragmentară" [5]. În opoziţie cu prima, numită (oarecum inadecvat - într-un viitor eseu se va vedea de ce) "conceptuală" [6], [7].

NOTE
* Fotografia a fost preluată din SuperbPHOTOS (shared album) ©Avi Orestein
[1] Wittgenstein, „Cercetări filosofice”, Humanitas, 2003.
[2] Lyotard, „The Postmodern Condition”, Manchester University Press, 1984.
[3] Baudrillard, „La Pensée Radicale”, Sens& Tonka, eds., Collecion Morsure, Paris, 1994.
[4] Totuşi lucrurile devin discutabile în cazul în care setul de reguli de inferenţă nu mai aparţine unei logici pur aristotelice (cu terţ exclus), ci este de natura unei logici fuzzy sau a unei logici paraconsistente (a se vedea: Iancu Licica şi alţii, „Ex falso quodlibet – Studii de logică paraconsistentă”. ed. Tehnică,2004)
[5] A se vedea, de exemplu, Corin Braga, „De la arhetip la anarhetip”, Polirom 2006.
[6] Se pot urmări, în acest sens, discuţiile care s-au purtat, pe marginea gândirii conceptuale şi a celei fragmentare, în revista "Idei în dialog", în cadrul mai multor numere din acest an.
[7] Este interesant de ştiut că atitudinea lui Wittgenstein faţă de teorema de incompletitudine a lui Gödel i-a pus în dificultate pe unii wittgensteiniei devotaţi primei sale opere, "Tractatus Logico-Philosophicus". Şi aceasta deoarece în „Remarks on the Fundationist of Mathematics”, apărută în 1956, Wittgenstein desconsideră semnificaţia teoremei lui Gödel, plasând-o în registrul derizoriului al unor simple trucuri sau artificii logice, aşa cum ne informează Mircea Dumitru în „Metalimbaj, necesitate şi incompletitudine”, Idei în dialog, an IV, nr, 6(33). Dar, având în vedere că Wittgenstein publicase deja a doua (şi ultima) sa operă, „Cercetări filosofice”, încă din 1953, care, pur şi simplu, dădea peste cap unele dintre tezele sale din „Tractaus”, atitudinea sa, deşi cam exclusivistă, era oarecum justificată de faptul că, aşa cum s-a văzut, doar într-o clasă foarte redusă de sisteme de gândire, teorema respectivă este valabilă.