Traian îşi amintea acum totul cu claritate. Îşi amintise de Florentina, de cei nouă ani în care voinţa lui fusese paralizată, ca în acea primă zi, când se dusese hotărât să-i dea o lecţie de viaţă, pentru ca imediat ce-o văzuse să-şi uite vorbele. Nouă ani în care nu făcuse nimic, în ciuda promisiunilor de fiecare zi că se va rupe de ea, lăsând-o să-şi afle drumul. Nu fusese în stare. Nici ea nu-l ajutase cu nimic, pentru că nici ea nu dorea această ruptură. Îl iubea. Iar el se simţea mai împlinit ca niciodată, deşi – tot ca niciodată – o povară stranie îi apăsa pe suflet: pe de o parte abdicarea de la pricipiile lui de viaţă, pe de alta – conştientizarea faptului că o ţinea încurcată, chiar dacă niciodată nu-i ceruse să se lege de el ori să nu aibă altă viaţă. Însă era clar că numai el ar fi putut să facă ceva, iar ceva-ul acela îl tot amânase, fără să-şi dea seama de goana turbată a timpului.
Împlinise de curând cincizeci şi nouă de ani, dar îşi amintea ca ieri acea discuţie cu Gheorghe – de n-ar fi fost! Sau poate mai bine că fusese. Nu era sigur. Pierduse noţiunea timpului, îşi pierduse mare parte din respectul de sine, câştigase însă ceva mai de preţ – multaşteptata, dar atât de târzia iubire.

Singurul căruia i se destăinuise fusese Gheorghe, care-i mărturisise frust, fără a mai avea însă chef de glume:
- Aş fi preferat să te ştiu încurcat cu o sută de femei, decât s-o porţi în suflet pe Florentina.

Ştia el ce spune. Gheorghe presimţise totul încă din ziua în care îl văzuse la uşa ei, făcându-şi curaj să intre. Ştia sigur ce va urma, cu acel dar al celor cunoscători ai sufletului omenesc, cu toate cotloanele lui cele mai ascunse. Prevăzuse suferinţa la care urma să se expună Traian, ştiindu-l atât de bine, cunoscând faptul că nu era omul fără scrupule, ba chiar de o corectitudine exagerată cu sine şi cu ceilalţi. De-aceea îl privise gânditor, fără să spună nimic, de-aceea oftase. Gândise atunci pe coridor: „Eşti prins în capcană, Traiane. Dracu’ m-a pus să-ţi pomenesc de Florentina! Văzusem eu de mult ceea ce numai mie nu-mi scapă, dar am păstrat tăcerea tocmai fiindcă mă temeam de importanţa pe care ai s-o dai tu acestui fapt. Ieri, parcă mi-a luat Dumnezeu minţile. Da’ prea mă enervaseşi. Deh! Pesemne aşa a fost să fie. Poate nu trebuia să pleci din viaţa asta fără să afli ce-i dragostea sau rămânând cu impresia că ce-ai simţit tu pentru Jana ar fi vreo scofală. Jana n-a fost decât transpunerea falsă în realitate a marii tale dorinţe de a iubi. Ţi-a căşunat pe ea ca unui prost şi ai rămas o vreme agăţat de ideea asta. Apoi, întrucât o identificaseşi greşit cu iubirea însăşi, după ce te-ai săturat de a spera, ai preferat să-ţi spui că nu există, ţi-ai pus mâinile-n sân şi-ai ridicat din umeri – „Asta e! Cu atât m-am ales eu din viaţă.”. Dar ca să-ţi dai seama de diferenţă, aveai nevoie de comparaţie. Na! Ţi-am oferit-o. Acum poart-o sănătos!”

Gheorghe se dovedise, şi în această împrejurare, un adevărat prieten. Încercase, cu optimismul său incurabil, să-l ajute pe Traian să scape de sentimentul de vinovăţie. Încercare zadarnică. Văzând că nu-i reuşeşte, îl luase tare, sperând să-l trezească:
- Până la urmă, tu ce papucii statului vrei? Îm? Te-ai gândit?
- Nu ştiu, Gheorghe...nu mai ştiu ce vreau.
- Să încercăm să aflăm. O vrei pe Florentina?
- O vreau.
- Atunci care-i problema? Te desparţi de Jana şi-o iei pe Florentina. Treaba-i cincizeci la sută aranjată, mai rămâne să vrea şi ea.
- Cum, tu, care ai dus o adevărată muncă de lămurire cu mine să nu divorţez, îmi spui acum s-o fac?
- Păi sigur că-ţi spun, doar e pentru o cauză nobilă. Şi-apoi, când îţi spuneam să n-o faci, Florentina nu era în viaţa ta. Divorţează!
- Nu!
Şi nu rămăsese.
- Poate-mi spui şi de ce nu, catârule.
- E simplu. Dacă aveam cu douăzeci de ani mai puţin, era altceva. Dar aşa? După ce i-am dăruit tinereţea mea Janei, care s-a şters cu ea la fund, ce-ai vrea? S-o norocesc pe Florentina cu bătrâneţile mele, să-i ofer şansa de-a fi soră de caritate în loc de iubită, soţie şi mamă a copiilor mei? În niciun caz!
- Bun. Atunci desparte-te de ea! Dă-i drumul!
- Nu!
- Iar nu. Atunci stai şi frământă-te ca un dobitoc! Dar la mine să nu te mai vaiţi! Înţeleg să fiu mama răniţilor, da’ nu a răniţilor bătuţi în dovleac şi care nu sunt în stare să ia o hotărâre, oricare-ar fi ea. Eu ştiu un lucru: dacă eşti într-un rahat – şi presupunând că nu-ţi place rahatul ăla – trebuie să faci tot posibilul să ieşi din el, de-ar fi să trebuiască să-l mănânci. Şi tu ştii asta foarte bine. În profesia ta, eşti cel mai bun, şi nu odată nu doar ai ieşit din rahat, ba i-ai mai scos şi pe alţii. Din păcate, nu eşti la fel de bun când e vorba şi de viaţa ta. Te gândeşti mai mult la a altora.
Gheorghe făcea, pesemne, aluzie şi la accidentul aviatic ce avusese loc cu nişte ani în urmă şi pentru care se făcuse mare vâlvă. El nu-şi pusese semnătura pe ordinul de zbor, întrucât avionul nu corespundea condiţiilor tehnice („un jaf bun de dat la raţe” în expresia lui) şi-l sfătuise şi pe Traian nu cumva s-o facă. Şi n-o făcuse, dar asta nu ajutase la nimic, căci semnase însuşi comandantul plin – care era omul partidului şi primise ordin „de sus”. Traian deţinea toate informaţiile şi cunoştea faptul că accidentul fusese comandat. Tot de sus. Adică de foarte sus. Trebuia ca nişte inşi incomozi să dispară şi se alesese această modalitate. Bineînţeles, tot el fusese chemat la ministru, ţinut zece ore în poziţie de drepţi şi beştelit ca la carte. Trebuia făcută o înscenare din care nu se ştie cine ar fi trebuit să priceapă nu se ştie ce. Astfel că, deşi cunoştea adevărul, Traian a trebuit doar să asculte şi să răspundă cu „Am înţeles, tovarăşe ministru!”, „Să trăiţi, tovarăşe ministru” la ameninţări din cele mai severe, ca „Te bag în puşcărie, nenorocitule!” până la altele mai blânde şi de-a dreptul rezonabile, cum ar fi „Te bag în p... mă-tii!”. Evident, nimeni n-avea de gând să-i facă nimic; se ştia că el ştie; iar el ştia că ei ştiu că ştie şi că nu se vor complica, de-aceea nu se temuse.
Mai dureros fusese faptul că, pe lângă victimele programate, a trebuit să moară şi pilotul.
Fuseseră toţi impresionaţi de rugămintea unuia mai tânăr, adresată lui Traian, de a-l lăsa pe el să zboare. Se oferise în locul celui care fusese nominalizat pentru misiune. Iniţial, văzându-l atăt de tânăr, Traian nici n-a vrut să audă. Dar el venise cu argumente la care nimeni n-ar fi fost în stare să argumenteze. Nici măcar Traian, care luni de zile n-a mai fost om. Îl numise pe unul dintre cei mai buni piloţi, în speranţa că experienţa şi îndemânarea îl vor fi ajutat să se salveze. Băiatul însă nu s-a lăsat:
- Tovarăşe comandant, nenorocitu-ăla de avion n-are nevoie de pilot cu experienţă, îi trebuie doar un prost ca să moară. Ăla o să cadă oricum, că de mult trebuia casat. Şi dacă tot tre’ să crape unu’, lăsaţi-mă pe mine să mă duc în locul lui nea’ Fane. Vă rog mult. Are doi copii, eu nu las pe nimeni în urmă, cu mine sau fără mine, lumea o să trăiască la fel. Nici măcar n-are cine vărsa o lacrimă. Şi-apoi, ce mi-e că trăieşti două’şcinci de ani, ce mi-e o sută? Tot acolo ajungem. Dar copilaşii ăia nu tre’ să crească fără tată, cum am crescut eu. Vă rog, tovarăşe comandant, vă rog!
- Şi nu plecase de pe capul lui până ce nu l-a înduplecat.
Cel mai afectat dintre toţi a fost „nea Fane”, care nu-i fusese doar instructor de zbor, învăţându-l meserie, ci ca un adevărat tată, ce-i drept de-mprumut. Care, mai presus de orice, îl învăţase să fie om. Acum îi era greu să accepte că dramul de omenie pe care i-l picurase constant fie la lecţiile de zbor, fie la o bere, după orele de program, s-a întors împotriva lui, aruncându-l în hăul neantului. Mai sperase că, printr-o minune, va reuşi să se salveze, dar şansele fuseseră prea mici, chiar şi pentru un pilot experimentat. Tânărul încercase să glumească la plecare, consolându-l :”Lasă, nea Fane, mai ţii minte ce-mi spuneai? Mă băiete, decât un prost care să trăiască o sută de ani, mai bine un deştept treizeci. Stai liniştit, io-s prea prost ca să mor. Dumnezeu nu-i ia pe proşti la el, că n-are ce face cu ei. D-aia s-a umplut pământul. Hai să ne vedem sănătoşi!”

Traian gândise mult la băiatul acela, îl admirase şi suferise pentru el. „Sunt oameni al căror sacrificiu pare de neînţeles; dar cine ştie cu ce misiune ne naştem pe lumea aceasta.”

Din ziua în care fusese chemat la ministru, mai avea o amintire. După toată încărcarea emoţională pe care i-o dăduse întâmplarea în sine cu toate consecinţele ei, după oboseala zilei respective, se întorsese acasă seara, târziu, adresându-i Janei o rugăminte, după ce ieşise de la duş:
- Jeni, sunt frânt. Fii bună, te rog, şi fă-mi un masaj la tălpi!

Jana-l privise cu ochi răi, care măcar acum exprimau ceva. În mod normal, în privirea ei uşor mioapă te rătăceai într-o imensă goliciune. Strânse buzele şi-aşa subţiri ale gurii ceva cam lungi, parcă tăiată cu sapa, şi-i împroşcă printre dinţi:
- Hm! Să-ţi facă masaj aia de la care vii!
Nu făcea aluzie la nimic, ştia că Traian n-o înşeală, dar îi făcea o imensă plăcere să-l coboare la nivelul ei, să-l tragă-n mocirlă, dacă tot nu se putea înălţa ea, cu acea plăcere a oamenilor vulgari şi sub-mediocri care nu te suportă altfel decât ei şi încearcă prin toate mujloacele să te convingă că nici nu eşti.
- Încetează, Jeni! Am fost la ministru, am stat toată ziua în picioare. Mi-ajunge o săpuneală pe ziua de azi.
- Atunci să te maseze ministrul!

Şi ieşise din dormitor, rotindu-şi pe călcâie silueta costelivă şi se duse în sufragerie să fumeze şi să vorbească la telefon.
Traian o auzise bârfindu-l, probabil cu o telefonistă de-a ei, nu mai conta:
- Auzi, dragă, ce pretenţii la nătângu-ăsta al meu! Vroia masaj la tălpi. Ai mai pomenit, tu, aşa ceva? Cică a stat toată ziua-n picioare şi l-a regulat ministru’. Bine i-a făcut! Tre’ să-l reguleze şi pe el cineva, că şi-aşa nu mai e demult. Hi, hi, hi...

Traian îi mai auzi o vreme râsul vulgar, pe lângă care nişte rafale de tun îi păreau muzică celestă, apoi închise ochii şi lunecă în somnul salvator, pe care ani buni îl folosise ca refugiu din faţa realităţii. Asta ca să nu apeleze la cel al marii majorităţi – băutura, mai ales că nu doar o dată fusese tentat. Dar îi pusese capăt la timp.

La toate le pusese capăt la timp. Numai iubirea lui pentru Florentina scăpase de sub control. Trebuia făcut ceva şi cu asta.
Căci nu e lucru pe care omul să vrea să-l distrugă şi să nu-i reuşească.

(Va urma)