O vale rîpoasă cu vegetaţie sălbatică, mărăcinoasă, mărgineşte drumul denivelat, plin de bolovani, care coboară spre satul de unde puţine coşuri mai scot fum.
Doar turla bisericii proaspăt renovată anunţă călătorii că şi în condiţiile în care te vei aventura să părăseşti drumul cu pretenţii occidentale, tot vei ajunge la o aşezare de creştini, paşnică, civilizată. Satul nu se deosebeşte prin nimic de alte sate vecine, rămase pustiite în urma exodului noilor generaţii către alte meleaguri mai prospere. Doar cîinii hoinari şi cîte-o pasăre de curte rătăcită, populează uliţele deşerte.
Un singur reper neschimbat de trecerea anilor, stîrneşte aducerea-aminte: casa bătrînească, pustie si tristă.. şi fereastra, fereastra ce dă către dealuri spre cupa aceea magică în care asfinţitul îşi revarsă esenţele mistice, îndulcind cu o caldă privire înapoi, sobrietatea care învaluie dintotdeauna Valea Rea.
De la fereastra aceasta urmăream deseori, ca într-un fel de aşteptare, cum se derula viaţa satului, anii copilăriei. Destinele oamenilor asemenea firelor unui război de ţesut invizibil se intersectau într-un du-te vino necontenit. Chipurile acelora care nu avuseseră nimic din ceea ce tradiţia defineşte ca rang înalt, nimic din uşurarea pe care ţi-o dă prisosul, care ştiuseră doar să muncească, să procreeze şi să-şi crească pruncii în spiritul celor sfinte, dar care îşi păstraseră spinarea dreaptă, calea dreaptă, ochii senini şi purtările cuviincioase, au rămas pentru totdeauna închise într-un sipet preţios din adîncul sufletului meu.
O notă disonantă faţă de tiparele convenţionale, faţă de cursul prestabilit al tuturor evenimentelor, o făcea amintirea unui străin care traversa din cînd în cînd uliţele mai ales la ceas de seară cînd megieşii ieşeau pe la porţi aşteptînd vitele de la izlaz, prilej de taifas, de rînduire a întîmplărilor cotidiene. Purta haine ciudate şi avea un fel de a fi cinic şi amar care intriga pe toată lumea, un fel de lehamite generală. Uneori se oprea la taclale cu oamenii care îl priveau cu aceeaşi suspiciune cu care priveau orice lucru diferit de obiceiurile şi tradiţiile lor. Într-o seară rămase la poveşti cu tatăl meu şi alţi cîţiva megieşi pe băncuţa de lemn din faţa casei pînă tîrziu în noapte. În seara aceea l-am auzit pe străin spunînd:
- Este un loc unde se-ntorc cand apun epavele...
Ce este aceea o epavă? am întrebat în şoaptă, dar nu m-a auzit şi nu mi-a răspuns nimeni.
Ar fi trebuit să mă întorc acasă, demult, însă eram curioasă din fire şi-aş fi dorit să mai rămîn. Îmi plăceau poveştile, şi-n atmosfera acelei neuitate seri de septembrie tocmai poposise duhul poveştilor...
Dar dinspre munţi porni un val de vînt. Pe-o cumpănă înserarea se rezema prea mult. Se alungise toamna şi luna lovea cu frunze-n noapte... Un inger negru venea pe Valea Rea. Mă ajunse o spaimă teribilă de Nimeni si de Nimic şi fugii în casă. Am încercat să închid fereastra. Dar nu se-nchidea şi vîntul care se stîrnise dinspre miazănoapte invada cu o furie dezlănţuită cupa dintre munţi. Dimineaţa un abur dens venind dinspre rîpă, învaluia drumul către sat. În vad, apa fierbea purtînd în torentul ei învrăjbit arbuşti smulşi, ierburi, noroi. Dăduse-n clocot Valea Rea!


Povestea străinului am aflat-o mulţi ani mai tîrziu de la fiul acestuia. Cărturar şi artist renumit venise să întemeieze o fundaţie pentru ajutorarea copiilor orfani, obligaţie lăsată prin legat de tatăl său.